Cam prin 1904, s-a alat că Dr. J.H. Kellogg şi asociaţii lui de la Sanatoriu nu acceptau toate scrierile doamnei White ca venind din partea lui Dumnezeu. Găseau multe contradicţii în ele şi credeau că multe erau inspirate de lideri şi atrăgeau atenţia asupra cestor lucruri.

Prin urmare, doamna White le-a scris o "mărturie" în care le cerea să-şi scrie obiecţiile referitoare la scrierile ei şi să i le trimită ei. În această comunicare din 30 martie 1905, nu numai că promitea să răspundă acestor obiecţii dar spune şi că Dumnezeu o va ajuta să facă acest lucru. Spunea:

"Recent, în viziunile din timpul nopţii, eram în compania multor oameni. . . Domnul mi-a spus să-i întreb pe ei şi pe alţii care au nedumeriri în ceea ce priveşte mărturiile mele să spună care le sunt obiecţiile şi criticile. Domnul mă va ajuta să răspund acestor obiecţii şi să explic ceea ce pare complicat. . . Totul să fie scris şi trimise acelora care vor să înlăture nedumeririle. . . Trebuie neapărat să facă acest lucru dacă sunt credincioşi instrucţiunilor date de Dumnezeu."

Dr. Charles E. Stewart, unul din doctorii de la Sanatoriul din Battle Creek a crezut-o pe cuvânt şi a scris un număr mare de  "nedumeriri" pe care le-au întâlnit el şi alţii în scrierile ei şi i le-au trimis.

Ce-a făcut doamna? În loc să-şi respecte promisiunea şi să dea o explicaţie, a avut altă „viziune” în care „un mesager din cer” îi spunea să nu facă acest lucru. Iată cuvintele ei, scrise pe 3 iunie 1906:

"Am avut o viziune în care vorbeam în faţa unei mari mulţimi şi mi se puneau multe întrebări referitoare la lucrarea şi scrierile mele. Un mesager din cer mi-a spus să nu îmi bat capul să răspund tuturor vorbelor şi îndoielilor din multe minţi. "

Observaţi: Mai întâi, în "viziunile din timpul nopţii" "i-a vorbit Domnul" să ceară acelor care au "nedumeriri şi lucruri care-i apasă pe inimă " referitoare la scrierile ei „să specifice aceste obiecţii şi critici" A spus „oul să fie scris”. Apoi, nu numai că a promis că va răspunde acestor obiecţii şi critici, dar a spus "Domnul mă va ajuta să răspund acestor obiecţii şi să explic ceea ce pare încurcat." Apoi, după ce fraţii au făcut exact ceea ce le-a spus, a avut ală „viziune” în care „un mesager din cer” i-a spus să nu facă chiar ceea ce a promis şi a spus că Domnul o va ajuta să facă!

Făcând acest lucru, s-a implicat pe sine însăşi şi, pretinzând revelaţie divină pentru ceea ce scrisese în ambele revelaţii, L-a implicat pe Dumnezeu într-o afirmaţie bătătoare la ochi şi plină de laşitate. Ca de obicei, dădea vina pe Dumnezeu pentru eşecul ei. N-o ajutase şi n-o scăpase aşa cum spusese c-o s-o facă aşa că, prin altă „viziune”, L-a făcut pe El vinovat că ea şi-a încălcat promisiunea.

Soluţia simplă la toate acestea este că n-a putut răspunde tuturor acestor obiecţii. Erau prea mult pentru ea. Încercând să-i facă pe acei oameni să-şi exprime obiecţiile în scris, a făcut o promisiune pe care n-a putut s-o împlinească. A căzut în cursa pe care o întinsese pentru alţii. (Ps. 9:15)

Una din nedumeririle menţionate de Dr. Stewart în comunicarea lui a fost:

Acuzaţia de plagiat

Drepturile de autor sunt recunoscute şi protejate de legile de copyright din toată lumea. Orice călcare a acestor drepturi, chiar şi atunci când se recunoaşte meritul autorului, se pedepseşte sever, adesea prin confiscarea lucrărilor respective.

Plagiatul sau pirateria literară e cea mai gravă formă a acestei infracţiuni. Înseamnă să-ţi însuşeşti lucrările altcuiva fără să dai citate sau să menţionezi cine a scris acel lucru. Lucrul acesta e practicat de cei needucaţi, pedanţi şi fără scrupule care doresc să ie ceea ce nu sunt sau să facă bani din ceea ce-au gândit alţii.

Lucrările doamnei White sunt pline de infracţiuni de acest gen. Puţini adventişti de ziua a şaptea cunosc acest lucru. Multe din pasajele importante din scrierile ei, pe care adepţii ei le-au crezut a fi dovezi ale inspiraţiei şi puterii ei supranaturale s-au dovedit a fi, atunci când au fost cercetate, copiate verbatim, cu sau fără mici modificări verbale, din scrierile altora. O examinare amănunţită a arătat optsprezece paralele apropiate între scrierile ei şi cartea lui Jasher, o carte menţionată de două ori în Biblie dar care nu face parte din Biblie; totuşi nu ace referire niciodată în scrierile ei la cartea lui Jasher.

Dicţionarul Standard dă următoarea definiţiei plagiatului: "Actul plagierii sau a însuşirii ideilor, scrierilor sau invenţiilor altuia fără să recunoşti acest lucru;în special, furtul unor pasaje, fie cuvânt cu cuvânt sau a ideii, din scrierile altora şi publicarea lor ca şi cum are fi ale tale; furt literar sau artistic"

Una din dovezile distrugătoare ale pretenţiei că a fost inspirată divin în scrierile ei este faptul că a copiat foarte mult de la alţi autori fără să le recunoască dreptul. În textul cărţilor unde a făcut acest lucru, nu face nici măcar o aluzie la aceasta. Pasajele respective nu apar între ghilimele şi nici nu indică în vreun fel că s-a folosit de creaţiile literare ale altora. Această dovadă apare foarte adesea în câteva din lucrările ei.

În 1883 a publicat o lucrare de 334 de pagini intitulată "Schiţe din viaţa lui Pavel." În prefaţa editorii au declarat că a ost scrisă prin "ajutorul special al Duhului lui Dumnezeu." În 1855, înainte cu douăzeci şi cinci de ani,  "Viaţa şi epistolele apostolului Pavel " fuseseră publicate de  Conybeare şi Howson, doi autori englezi. Am ambele cărţi. O comparaţie între ele arată că doamna  White a copiat o mare parte din cartea ei direct din această lucrare publicată anterior. Totuşi, nu face nicăieri nici cea mai mică referinţă la acea lucrare nici nu recunoaşte drepturile de autor prin citate sau referinţe la materialul pe care l-a copiat atât de mult. Foarte puţini adventişti ştiu asta; prin urmare îi citesc cartea cu inocenţă ca un material care i-a fost dat prin revelaţia Duhului Sânt, după cum spune afirmaţia înşelătoare din prefaţă, făcută de către editori. În 1907, Dr. Stewart a publicat un pamflet de 89 de pagini în care a aranjat în coloane paralele citate din cartea doamnei White şi din cartea lui Conybeare şi Howson menţionată mai sus.  Acestea arată fără nici o îndoială că a copiat materialul direct din această carte. Materialul pentru cartea Dr. Stewart a fost strâns şi pregătit ca răspuns la cererea doamnei White, din 1905, despre care am vorbit deja. Dar n-a încercat niciodată să răspundă obiecţiilor prezentate de el. Liderii lor au copii ale cărţii lui de ani de zile; totuşi n-au dat nici o explicaţie. Dr. Stewart spune: "Ca să fie clar ceea ce spun referitor la asemănarea celor două cărţi voi aranja câteva pasaje  în coloane paralele:

Cartea doamnei White era copiată atât de clar şi de mult din cartea mai veche, încât editorii lui Conybeare şi Howson i-au ameninţat că-i dau în judecată dacă nu ascund lucrarea doamnei White. Aşa că a fost retrasă de la vânzări şi mulţi ani de zile n-a mai ost trecută printre cărţile ei. Oare vreun profet din vechime îşi ascundea cartea pentru că furase atât de mult material din ea de la alt autor? Scriitori Bibliei se citează adesea unul pe altul, dar îşi acordă drepturile de autor (Vezi Dan. 9:1,2; Mat. 24:15; Fapte 2:25-28; Rom. 9.) Dar, aşa cum observă Dr. Stewart, acesta nu e un caz izolat. În continuare, face următoarele comparaţii între cartea ei "Tragedia veacurilor"  şi "Istoria valdenzilor" de Wylie şi  "Istoria reformei" a lui D'Aubigne:

Iată alte exemple ale plagiatului doamnei White:

Aceste citate din diferite cărţi ale ei arată că doamna White a practicat acest furt literar toată viaţa ei. Mai pot fi date de zece ori mai multe exemple. Tragedia veacurilor e cea mai populară carte printre oamenii ei. Fiecare rând este considerat al ei; toate inspirate de Duhul Sfânt. La u studiu mai atent, vedem că a fost luată în mare parte din Istoria Sabatului a lui Andrews, Istoria valdenzilor a lui Wylie , Istoria reformei  a lui D'Aubigne, Sanctuarul lui Smith, Viaţa lui William Miller  a liderului White, ea însăşi o carte copiată şi alte lucrări.

Citatele date deja sunt suficiente pentru a arăta că doamna White se inspira din surse omeneşti, deşi declara că lucrările ei sunt inspirate de Duhul Sfânt. Toate faptele citate aici sunt tipărite şi nu pot fi negate cu succes. Din aceste fapte, cititorul poate judeca el însuşi cât credit se poate acorda pretenţiei ei că toate scrierile ei erau inspirate şi dictate de Duhul Sfânt. În comunicarea adresată ei Dr. Stewart spune:

"Sunt informat de o persoană de încredere care ştie că dumneavoastră aţi consultat liber alţi autori în pregătirea diferitelor lucrări; şi că uneori era foarte dificil să aranjaţi materialul pentru propriile cărţi ca să împiedicaţi cititorul să observe că multe idei au ost luate de la alţi autori."

Amintiţi-vă că doamna White nu a răspuns niciodată comunicării  Dr. Stewart, pe care a cerut-o ea însăşi prin pretinsa revelaţie din partea lui Dumnezeu pe 30 martie 1905. Şi, din moment ce n-a fost posibil sau convenabil să răspundă mai mulţi ani de zile la ceea ce nu numai că promisese că va răspunde dar şi spusese că Dumnezeu o va ajuta să răspundă, e evident că e imposibil să răspunzi la aceste obiecţii. Doamna White nu le poate răspunde acum deoarece este moartă; şi după mai mult de  11 ani, nici unul din urmaşii ei n-a încercat să o facă.

O soră adventistă care a fost cu doamna White timp de zece ani, i-a spus acestui autor personal că a văzut-o copiind dintr-o carte din poala ei. Când avea vizitatori ascundea cartea până plecau apoi continua să copieze. Lucrările ei arată că sora spunea adevărul. O asemenea lucrare e considerată o dezonoare pentru oricine. E definită ca "furt literar." Dicţionarul Webster spune:

"Plagiatorul: Un hoţ în literatură; unul care fură scrierile altuia şi le oferă publicului dându-le drept ale sale. "

Aşa cum am arătat, exact ce a făcut doamna White. Dar a făcut mai mult decât să fure materialul de la alţi autori; l-a lansat în lume ca fiind revelaţia divină dată ei prin Duhul Sfânt de al Dumnezeu.

Din când în când, câte un student la colegiu este prins de către profesor că a luat un eseu de la un alt autor şi pretinde că e lucrarea lui. Când e descoperit, e imediat exmatriculat sau pedepsit pentru purtare proastă.

Aşa cum reiese din prefaţa sau introducerea oricărei lucrări onorabile sau standard, autorii onorabili se bucură să recunoască ajutorul pe care l-au primit din munca şi producţiile altora. Se pare că doamna White a ascuns acest lucru cât a putut în pregătirea şi publicarea lucrărilor ei. Singur scuză plauzibilă care poate fi oferită este că avea o minte bolnavă şi era monomaniacă în ceea ce priveşte subiectul viziunilor, revelaţiilor şi ideilor ei religioase şi credea că „darul” ei îi dădea dreptul să facă ceea ce ar fi considerat reprehensibil la alţii. Aceasta explică numeroasele ei plagiate şi contradicţii care se pare că n-au deranjat-o niciodată.

Dacă am avea loc, am da date, locuri şi nume ale persoanelor implicate atunci când noi, împreună cu alţii, i-am spus totul despre unele circumstanţe referitoare la alte persoane; pe scurt, avea o „mărturie” pentru ele care respecta ceea ce îi spusesem noi, dar, în loc să spună sursa informaţiilor ei, spunea că e o revelaţie a lui Dumnezeu. Ştia că noi cunoşteam sursa informaţiei ei; dar se pare că n-a deranjat-o deloc.

Toţi aceia de lângă ea au înţeles cum să se folosească de influenţa ei prin mărturii şi mulţi au făcut-o. Mia ales soţul ei liderul White, şi-a asigurat astfel „aprobarea divină” pentru toate planurile sale. L-a ajutat într-un mod remarcabil la el ca şi pe cei doi fii ai ei şi pe alţi lideri mai târziu. Prin urmare, nici el, nici ei nu îngăduiau ca „revelaţiile” doamnei White să fie puse la îndoială. A face acest lucru era cea mai mare erezie şi însemna excomunicarea imediată din biserică, fără drept de apel sau apărare. În 1909, la ultima conferinţă generală a oamenilor ei la care a făcut parte doamna White, a fost descoperit un exemplu bătător la ochi de plagiat. Un anumit lider a fost rugat să citească o selecţie dintr-o colecţie din mărturiile ei nepublicate, într-o dimineaţă, înaintea unui public numeros. Citind-o, a recunoscut că e produsul său personal. Fără citate sau drepturi, doamna White o luase în întregime dintr-o comunicare pe care el i-o trimisese cu câţiva ani în urmă şi şi-o însuşise. Acest bărbat, care fusese învăţat din copilărie să creadă în inspiraţia ei, era mut de uimire şi a început să cerceteze el însuşi pretenţiile ei. Spre surprinderea lui, curând a descoperit că erau nefondate.

Domnişoara Marian Davis, care a avut cel mai important rol în pregătirea cărţilor doamnei White, a fost auzită gemând în camera ei într-o dimineaţă. Intrând în cameră, o altă persoană a întrebat-o de ce suferă. Domnişoara Davis a răspuns:

"Aş vrea să mor! Aş vrea să mor!"

"De ce, ce s-a întâmplat?" a întrebat cealaltă.

"Oh" spuse domnişoara Davis, "plagiatul acesta îngrozitor!"

Se spune că înainte să moară, domnişoara Davis era foarte tulburată datorită legăturii pe care a avut-o cu plagiatul doamnei White căci ştia ce amploare luase. În 1911, cu numai patru ani înainta morţii doamnei White, s-au cheltuit trei mii de dolari pentru revizuirea cărţii ei "Tragedia veacurilor" în principal pentru a scoate plagiatele cele mai bătătoare la ochi. Revizia a început să fie cerută de unii din proprii ei oameni care ajunseseră la cunoştinţa faptelor. Această acuzaţie împotriva ei rămâne prin urmare în picioare. A fost mai degrabă un copist decât un scriitor original şi inspirat. În timp ce pretindea că este gura prin care vorbea Dumnezeu, s-a făcut vinovată de practicarea acestei fraude literare toată viaţa ei. Aceasta anulează pretenţia ei de inspiraţie. Dumnezeu nu-Şi inspiră profeţii să fure. În timp ce doamna White lua cu atâta libertate din scrierile altora fără să le recunoască drepturile, luând asupra ei drepturile lor, insista cu tărie să primească acreditare ea însăşi. Pe 30 ianuarie 1905, Dr. David Paulson, din Chicago, i-a scris, cerându-i permisiunea să extragă din scrierile ei pentru revista lui lunară, Barca de salvare. Pe 15 Feb. 15, 1905, fiul ei, W.C. White, a răspuns:

"Mama îmi spune să vă zic că puteţi alege din scrierile ei scurte articole pentru Barca de salvare. Sau puteţi extrage pasaje din aceste MSS. Şi din scrieri similare pentru articolele dumneavoastră, acordând de fiecare dată drepturile de autor."

De ce n-a făcut doamna White cum dorea să i se facă ei şi de ce n-a acordat drepturile de autor în fiecare caz în care s-a folosit de scrierile altora? Din ceea ce am prezentat, răspunsul e limpede. Era atât de nerăbdătoare să facă cărţi, atât de posedată de ideea importanţei personale şi atât de doritoare să pară cineva care nu era de fapt, încât a ignorat drepturile altora, a furat din scrierile lor şi a devenit o vestită cleptomană literară.