Uriah Smith a fost editor la Review and Herald,
ziarul bisericii lor, timp de cincizeci de ani. În toţi aceşti ani,
era asociat apropiat al doamnei White şi a avut toate ocaziile posibile
pentru a judeca pretenţiile de
inspiraţie divină. Ca majoritatea din noi, a început cu cea
mai mare încredere în pretenţiile ei. În 1868 a scris o apologie
lungă a viziunilor ei, într-un pamflet de 144 de pagini. Cu trecerea
anilor, a început să se îndoiască de inspiraţia ei. Mai întâi, a
negat că „mărturia lui Isus” din Apoc. 12:17 însemna să
profeţeşti şi să fii un profet, aşa cum presupunea
doamna White. Era binecunoscută poziţia lui asupra acestui subiect.
Mai târziu, a argumentat că trebui să facem diferenţa dintre o
„viziune” directă şi o simplă scrisoare sau mărturie pe
care a scris-o.
Din Healdsburg, Cal., pe 28 martie 1882, doamna
White i-a scris liderului Smith o scrisoare muşcătoare care îl
condamna şi-i cerea să citească ceea ce-i scrisese ea înaintea
bisericii din Battle Creek. El a refuzat să facă acest lucru. Spunea
că e doar o scrisoare cu opinia ei personală şi că nu era
inspirată. L-a rănit adânc.
Pe 20 iunie 1882, ea a scris o scrisoare bisericii
în care spunea că-i scrisese lui Smith şi că reţinuse
mărturia. Era obligat să fi tipărit ambele mărturii în
"Mărturii pentru biserică," Nr. 31, paginile 41-80, prima
din ele cu titlul "Mărturie Importantă"
iar a doua "Afront adus mărturiilor" Apoi, acestea au fost
arătate în toate bisericile de pretutindeni. Era umilitor pentru Smith; dar
trebuia s-o înghită sau să se revolte. Ani de zile s-a tot întrebat
ce să aleagă.
În prima scrisoare, doamna White spunea: "Dispreţuieşti
şi respingi mărturiile." (p. 45). Aici, doamna White, într-o
revelaţie inspirată, mărturiseşte că domnul Smith respinsese
mărturiile. Deci e un fapt pe care el nu l-a negat niciodată. În a
doua spunea: "Dacă slăbeşti încrederea poporului lui
Dumnezeu în mărturiile pe care El li le-a trimis te revolţi împotriva
lui Dumnezeu cum au făcut-o şi Core, Datan şi Abiram. . . Dumnezeu
vorbea prin lut" (p. 62, 63).
Crezând împreună cu alţii că Smith
avea de gând să se răzvrătească, a spus: "În dezbinarea
puternică ce va avea loc . . multe
stele pe care le-am admirat pentru strălucirea lor vor dispărea în
întuneric " (p. 76, 77). Dar predicţia a eşuat. "Dezbinarea
puternică ce va avea loc" n-a avut loc bici atunci, nici în cei 35 de
ani care au trecut de la prezicere iar Smith, deşi se îndoia, a rămas
în biserică. În a doua scrisoare, doamna White spunea: "Puteţi
spune că această comunicare a fost doar o scrisoare. Da, era doar o
scrisoare, dar dictată de Duhul lui Dumnezeu. " (p. 63). Smith a
cedat dar n-a fost convins. Acest lucru n-a făcut altceva decât să-i
mărească îndoielile. Cu mine, vorbea liber despre ele.
Într-o zi, pe treptele Cortului din Battle
Creek i-am spus: "Ai scris o
apologie a viziunilor; dar nu te mulţumeşte." Pur şi simplu
a râs. Mi-am încrucişat degetele şi am spus: "Ştii că
se contrazic chiar aşa." A
râs iar şi n-a spus nimic.
Pe 6 Apr.1883, liderul Smith mi-a scris: "Dacă
ar cădea de tot viziunile, aceasta nu mi-ar afecta deloc credinţa în
teoriile noastre biblice. . . n-am învăţat nici unul din aceste
lucruri din viziuni. . . Ideea fusese inoculată cu grijă în
minţile oamenilor în aşa fel încât a pune la îndoială
viziunile câtuşi de puţin însemna să devii imediat un apostat
fără speranţă şi un rebel."
Pe 31 iulie 1883, mi-a scris iar: "Chiar sora
White mi-a închis gura. În mărturia specială către biserica din
Battle Creek a publicat că am respins nu numai acea mărturie ci toate mărturiile. Acum, dacă
spun că nu le-am respins, arăt că am făcut-o căci o
contrazic pe aceasta. Dar dacă spun că am făcut-o , n-o să
le fac nici un bine."
Bietul de el, era într-adevăr într-o
dilemă. Pe data de 7 Aug. 1883, mi-a mai scris o dată: "Trebuie
să fac acum diferenţa dintre „mărturie” şi „viziune”. Cred
că mă ştiu la fel de bine cum mă ştie doamna White."
Pe 22 martie 1883, iar mi-a scris: "Mi se
pare că mărturiile au un asemenea statut că n-are nici un rost
să încerci să aperi pretenţiile grandioase făcute pe seama
lor. Cel puţin, după tratamentul nedrept pe care l-am primit în anul
care a trecut, nu simt nici o povară să fac asta."
Pe 2 Oct. 1883, mi-a scris că a lăsat
să se înţeleagă că nu respinsese mărturiile pentru ca
alţii să nu-i urmeze exemplul şi să renunţe să
creadă nu numai în mărturii ci şi în restul mesajului. Cu
această scuză plauzibilă, şi-a liniştit
conştiinţa, a permis ca influenţa lui să favorizeze ceea ce
nici el nu credea i şi-a păstrat poziţia.
De aici se va vedea că era nevoit să
ducă o viaţă dublă, aşa cum au făcut şi fac
mulţi lideri importanţi din această biserică. Public, Smith
a acceptat mărturiile; în mod privat, nu credea în ele.
Când i-am părăsit pe adventişti am
afirmat că liderul Smith, ca şi mine, ne îndoiam de mărturii.
Oficialităţile l-au forţat atunci să-şi afirme
poziţia referitoare la ele. în Review. Acest lucru l-a băgat
la strâmtoare. După multe presiuni, a scris un scurt articol intitulat
"Personal." Fiecare rând arată că încerca să
spună ceva fără să spună de fapt nimic. Fraţii
n-au fost mulţumiţi. Mi s-a spus că a zis "Luaţi asta
sau nimic." Iată câteva rânduri din afirmaţia lui:
"Cât de aproape am ajuns să renunţ la ele, sunt gat să spun celor ce vor să ştie dacă poate fi determinat. Poate că n-am ost aşa de aproape cum cred unii; Poate n-am ost atât de aproape pe cât credeam eu . . În spatele la ceea ce părea atunci o provocare puternică de a mă retrage din lucrare, am ridicat întrebarea cât de departe se poate ajunge cu asta sau cât din lucrarea asta poate fi abandonată. . . Un moment de gândire e suficient pentru a arăta că mesajul şi ceea ce l-a însoţit nu pot fi separate. Ei bine, spune atunci cineva, absurditatea acestei părţi [viziunile] a lucrării e suficientă pentru a renunţa la cealaltă. Răspund la aceasta:Nu, căci puterea celorlalte părţi e de ajuns pentru a face o persoană să nu renunţe. Asta e poziţia pe care mi-am însuşit-o eu " ("Replici date lui Canright," p. 108).
Aici, Smith susţine că viziunile doamnei
White sunt absurde şi că luate separat el ar fi renunţat la ele.
Credinţa lui în celelalte părţi ale mesajului l-au făcut
să nu le respingă. Şi asta mi-a spus şi mie personal. În
mărturii găsea nici o dovadă de inspiraţie divină dar
i se părea absurd să le respingă pentru că avea motive
destule. Nimeni n-a avut o şansă mai mare ca el să facă
acest lucru. În ultimii 30 de ani ai vieţii a acceptat public
mărturiile fără tragere de inimă deoarece avea de ales
între asta şi să fie demis din poziţia lui. A fost un exemplu
elocvent al legăturii spirituale în care sunt ţinuţi acum unii
din liderii şi oficialii lor cei mai inteligenţi. Şi eu însumi
am purtat jugul acela ani de zile
şi ştiu ce înseamnă. Odată, liderul W.C. Gage, alt lider
adventist important, mi-a spus: "Mă urăsc şi mă detest
că pretind că cred ceea ce nu cred;" adică mărturiile.
Totuşi, ca şi liderul Smith, şi-a înghiţit îndoielile,
şi-a adormit conştiinţa şi a rămas acolo până la
moarte, aşa cum fac mulţi alţii acum.