Experienţa ne învaţă că
adevărul trebuie redefinit odată la o generaţie sau două.
Asta nu înseamnă că adevărul se schimbă ci că
percepţiile noastre se schimbă dacă minţile noastre sunt
active şi se dezvoltă. Istoricii ştiu acest lucru. Politicienii
îl înţeleg. Economiştii funcţionează cu aceeaşi
presupunere. Şi muţi oameni obişnuiţi află acest
lucru.
Doar administratorilor din sistemele teologice li
se pare greu de acceptat. Cu cât sunt mai conservatori trupul religios şi
oamenii care adoptă crezul, cu atât e mai greu să facă adaptarea
mentală necesară. În cazul extrem, dacă administratorii
teologici şi oamenii lor au acceptat înşelătoria că adevărul
lor, Dumnezeul lor, profetul lor sau sfântul lor sunt egali sau sunt unul şi acelaşi lucru, e aproape
imposibil să aici vreo schimbare pentru a aduce lumină.
Cele patru tehnic esenţiale pentru „vânzarea”
minciunii albe sunt:
(a) să pretinzi orice lucru
neobişnuit şi misterios despre persoana care trebuie venerată,
în aşa fel încât să fie percepută la un nivel supranatural;
(b) să înalţi acţiunile şi vorbele lor la un nivel virtuos
şi miraculos, accentuând ideea că există o legătură
supranaturală;
(c) să negi accesul la informaţii şi evenimente din trecut;
şi
(d)să-ţi acorzi destul timp ca să te îndepărtezi cât
poţi de mult de amintirea vie a
începuturilor legendei.
Toate aceste patru metode au fost folosite de biserica adventistă de ziua a şaptea şi sunt încă folosite în cazul lui Ellen White şi a lucrărilor publicate cu numele ei.
Oricât ar părea de incredibil unui observator
imparţial, Fundaţia White vrea ca noi să credem că tot ce a
scris Ellen către oricine, tot ce a supravegheat de la oricine, tot ce a
copiat de la oricine, tot ce a scos la vânzare cu numele ei-chiar şi
gânduri, cuvinte sau sugestii (sau scrise) ale adepţilor ei-trebuie
să poarte şi poartă amprenta aprobării divine. Nici un
scriitor din antichitatea sacră n-a pretins aşa ceva şi nici un
scriitor al Canonului n-a trebuit
să se ridice la o asemenea înălţime.
Se spune că caii sălbatici se potoleau
la porunca ei. A ţinut în aer o Biblie grea la o
depărtare de un braţ, perioade lungi de timp. Din ordinul ei,
fântânile uscate se umpleau cu apă. În visele ei, apăreau
clădiri care nu existaseră până atunci şi nici nu aveau
să existe. Scrisorile soseau la timp ca să anunţe un eveniment
important sau crucial, în ciuda cunoscutelor probleme ale sistemului de
corespondenţă. Adesea, membrii pentru care se ruga se ridicau de pe
patul de boală –deşi ea nu s-a vindecat niciodată şi s-a
plâns de boală şi leşinuri până când a trecut de vârsta
mijlocie. Nu s-au spus prea multe nici despre moartea a doi din copiii ei când
erau încă mici. În ciuda rugăciunilor şi îngrijirilor ei,
soţul ei a trăit doar până la 60 şi ceva de ani.
Totuşi, faptele şi cuvintele lui Ellen White au fost imprimate
studenţilor din extinsului sistem educaţional adventist ca
ridicându-se mult deasupra aptelor altor persoane—deşi a copiat
nestânjenită de la aceste "alte persoane."
Foarte puţini din aceia care au avut de-a
face cu Fundaţia White—deţinătorul
oficial al cheilor tuturor lucrurilor care îi aparţineau sau se ştiau
despre Ellen—au fost dispuşi să jure că li s-a permis accesul al
orice material, în orice moment, fără să primească
indicaţii sau să fie supravegheaţi şi să facă
acest lucru sub jurământ. Desigur, controlul informaţiilor face parte
din toate instituţiile bisericeşti. Adventiştii sunt
experţi în a da membrilor bisericii şi publicului secular numai acele
informaţii care îi pun într-o lumină favorabilă. După cum
spunea un editor la Los Angeles Times, "Adventiştii ar
funcţiona mai bine într-o ţară unde n-ar exista libertatea
presei." Chiar şi aceia care reuşesc să capete acces
limitat la materiale, trebuie să semneze un legământ --în schimbul
privilegiului de a vedea ceea ce alţii n-au dreptul să
vadă—că nu vor copia materiale "sensibile" şi nu le
vor arăta altora.
Pateu că toate astea sunt de înţeles. Fundaţia
White nu poate face public tot materialul referitor la viaţa şi
scrierile lui Ellen White şi să păstreze minciuna albă. E
imposibil ca faptele să se potrivească cu miturile. Dacă
(aşa cum s-a spus la întâlnirea din ianuarie 1980 de la Glendale) fiecare
paragraf din Tragedia veacurilor ar
primi note de subsol pentru a indica materialul sursă, atunci toate
paragrafele ar primi note de subsol—ce s-ar întâmpla cu legenda lui
Ellen şi cu toţi membrii bisericii care au crezut în această
legendă timp de toţi aceşti ani?
Ce-ar fi dacă fiecare din celelalte patru
cărţi--Patriarhi şi Profeţi, Profeţi şi regi, Faptele
apostolilor şi Dorinţa veacurilor (din cele cinci mari
lucrări ale ei)—ar fi incluse în această acuzaţie? E destul de
sigur că nici un studiu imparţial, detaliat al acestor
cărţi nu poate şi nici nu va fi sprijinit de Fundaţia White,
indiferent când sau de cine ar fi făcut acest studiu. Orice descoperiri ar
fi făcute de un cercetător independent, poziţia de la Fundaţie
va continua sigur să fi următoarea:
(a) au ştiut asta tot timpul şi
b) nu contează pentru că Dumnezeu a avut partea Lui în asta oricum şi pentru că Ellen a fost inspirată să facă tot ce a făcut la comanda Lui.
A câştiga timp e probabil unul din cele mai
bune ajutoare ale unei minciuni albe. Dacă membrii laici pot da
dovadă de puţină răbdare, pentru a-i da propagandistului
ocazia să câştige vreme, în timp, minciuna albă poate şi
uneori devine o realitate. La urma urmelor, miturile şi legendele nu sunt
creaţii instantanee. Timpul acoperă faptele. Pentru că
acţiunile lui Ellen şi scrierile ei n-au fost niciodată
arătate aşa cum sunt bisericii şi lumii, timpul a ajutat la
îngroparea înşelătoriei. Aceia care au încercat din când în când
să-şi ajute biserica să descopere adevărul, au fost
daţi afară din "Clan," sau îşi scuturau praful de pe
picioare şi plecau. Astfel, minciuna albă a crescut până când a
devenit o problemă de credinţă; iar faptele au fost uitate de
mult. Iată sfatul obiectiv al unui observator:
Lasă lucrurile aşa.... Nu-ţi da demisia din funcţia de păstor al bisericii adventiste de ziua a şaptea. .. Continuă cercetările cu orice preţ dar fă-o pe holurile academiei. Nu folosi ca instrument de distrugere biserica pe care se bazează majoritatea membrilor pentru continuitatea credinţei lor. Dicţionarul defineşte credinţa ca fiind "încredinţare fără dovezi," şi majoritatea membrilor bisericii sunt gata s-o accepte ca atare. Ce păcat că majoritatea instituţiilor religioase nu pot accepta şi ele această definiţie şi cred că trebuie să insiste că dogma lor este cea corectă, bazată pe dovezi adevărate! Capacitatea inerentă de a separa credinţa şi cunoştinţa adevărată ca să nu intre în conflict e un dar pe care unii îl au iar altora le lipseşte. N-are nici o legătură cu inteligenţa şi-i vedem pe aceia cu un coeficient scăzut de inteligenţă care sunt atei, iar unele din minţile noastre cele mai strălucitoare sunt catolici devotaţi... Credinţa religioasă e adesea nedăunătoare societăţii dacă e ţinută în perimetrul religiei şi poate fi benefică pentru mulţi la un nivel personal. Dar abilitatea de a segmenta mintea reprezintă mereu un pericol şi nu caracterizează numai domeniu religios. 2
Aceia ce trebuie să creadă ce e de
necrezut, care trebuie să pretindă că văd invizibilul
şi care trebuie să-şi petreacă viaţa ţinându-se
strâns de ceea ce nu poate fi atins, vor încerca mereu să transmită
altora „viziunea” lor a ceea ce e ireal, aplicând autoritatea şi
forţa. Unu din teologi explică bine acest lucru:
Recent, eu şi liderii noştri am auzit multe zvonuri... Dacă memoria nu mă înşeală, nu cred că aţi fost la vreunul din serviciile mele de la ora unsprezece începând cu luna septembrie, timp în care am abordat toate subiectele controversate care au apărut în denominaţia noastră. Cel mai periculos rezultat al multelor discuţii divergente din biserică din ziua de azi are legătură cu ceea ce eu numesc "Evanghelia ieftină" . . . Trebuie să ne încredem în lucrarea sfârşită a lui Hristos; dar tot la el de important e faptul că trebuie, cu ajutorul lui Hristos, să fim gata să ascultăm. Asta înseamnă că trebuie să fim gata să renunţăm la noi înşine şi să ne supunem autorităţii trupului lui Hristos-biserica. Ştiu că e foarte greu atunci când te descurci aşa de bine cu practica şi investiţiile financiare. 3
Sigur că acest propagandist al sistemului s-ar bucura să împărtăşească succesul şi investiţiile financiare ale unu membru şi ar dori să restrângă libertatea spirituală a acestui membru –pe scurt, să-l controleze.
Aceste atitudini nu se limitează doar la
aceia care cred într-un sistem de mântuire prin fapte. Produsul unui asemenea
sistem sunt propagandişti religioşi care cred că conştiinţa lor ar trebui să fie
ghidul celorlalţi şi caută acest control fără de
Dumnezeu în numele lui Dumnezeu. Când oamenii înţeleg că ceea ce vând
aceşti propagandişti ai minţii e de fapt propriul lor sistem de
valori sau părerea lor despre ce ar trebui sau n-ar trebui să
facă ceilalţi, doar atunci unele din minciunile albe vor fi greu de
vândut.
Între timp, până când sunt demascaţi
aceşti propagandişti, poate că cel mai bun sfat referitor la
modul în care să ne purtăm cu ei şi cu "adevărul" lor vine din partea lui Robert J.
Ringer:
Ignoraţi toate remarcile şi acţiunile nevrotice ale oamenilor normali şi toate remarcile şi acţiunile nevrotice ale oamenilor nevrotici. În cazurile în care o persoană nevrotică insistă, în ciuda indiferenţei voastre, luaţi o atitudine pozitivă controlată pentru a-l scoate complet din viaţa voastră.
N-aveţi nici o obligaţie să
aveţi de-a face cu persoane iraţionale...
Vorbele, argumentele şi\sau implorările
nu merg cu persoanele iraţionale. A încerca să-i convingi cu argumente
logice nu-ţi va aduce decât oboseală. Nu poţi avea succes în
încercarea de a face faţă unei persoane iraţionale. Dacă e
un adept al jocurilor minţii, adesea vei fi prins în capcană şi
vei fi "blestemat dac-o faci, blestemat dacă n-o faci." Ia-o pe
alături pentru a evita situaţiile fără ieşire. Când
cineva te înconjoară din toate părţile cu argumente
iraţionale, nu-l lăsa să facă asta. Ieşi pe deasupra,
dacă e nevoie, dar ieşi afară. Când orice ai spune te
afundă, te afli într-o situaţie fără ieşire. 4
În problema propagandei lui Ellen White (în relaţie cu biserica şi publicul), e clar că a vrut să-i încurajeze ba chiar să le ceară altora să accepte structura ei de valori şi stilul ei de viaţă. Pentru a-şi atinge acest scop, a ajuns să creadă şi să-i înveţe pe alţii că ceea ce spunea şi ce scria trebuia să fie făcut pentru că Dumnezeu vroia asta. Cei din jurul ei care împărtăşeau aceste vederi (şi într-adevăr i-au transmis unele din ele) erau gata să-i lase pe credincioşi să creadă că ceea ce spunea şi scria ea erau exact ideile şi metodele pe care i le dădea Dumnezeu. Acest lucru conferea fiecăreia din afirmaţiile ei autoritatea necesară pentru a fi crezută—în ciuda dovezilor din ce în ce mai multe (şi mărturia altora) că nu era aşa. Cei care trăiau prin credinţă şi prin dovezile care sprijineau acea credinţă au început să vadă că minciuna albă nu corespundea cu dovezile. Şi când au făcut cunoscută această descoperire făcută cu greu, au fost daţi afară iar caracterul le-a fost discreditat.
Pentru aceia care au curajul să pună
alături dovezile şi credinţa şi să vadă dacă
se împacă, următoarele lucruri pot oferi un exerciţiu de
examinare amănunţită a câtorva din minciunile albe care au fost
folosite pentru a menţine legenda lui Ellen şi a scrierilor ei, ca
venind majoritatea de la Dumnezeu, direcţionate şi inspirate de
Dumnezeu.
A. Ştirile seculare din mas media referitoare la răspunsul dat de
adventişti criticilor citează informaţii că 3.5 milioane de
membri au acceptat cele 25 de milioane de cuvinte scrise de Ellen ca fiind
inspirate.5 Mulţi clerici ar ezita să jure că lista
lor de membrii este corectă. Afirmaţia că Ellen a scris 25 de
milioane de cuvinte e incorectă. Cum s-a ajuns la această cifră?
Reprezintă produsul imaginaţiei cuiva? Include oare tot materialul
copiat (nu cuvintele ei) şi toate paragrafele şi paginile
nenumărate duplicate identic în materialul subiectului câtorva
compilaţii?
B.
Fiecare adventist a
citit sau a auzit că Ellen nu era o bună cititoare, în parte pentru
că avea doar trei clase. Aceasta a făcut posibil ca o persoană
fără educaţie să pretindă că este condusă în
mod divin.6 Mai târziu, aceste limitări au fost folosite pentru
a da naştere la neadevăruri. Nu e nevoie de o educaţie
formală ca cineva să fie creativ şi educat.
C. Mai târziu, sub presiune, s-a descoperit că
Ellen putea citi dar că citea foarte puţin, dintre care cel mai
puţin citea teologie. 7 Acelaşi argument a fost folosit
pentru a dovedi că nu a fost influenţată de alţii pe
măsură ce scria. 8
D. Progresul acestei temea fost că Ellen putea
citi dar nu subiecte teologice –până când s-a descoperit că o
făcea. 9 Cititorii lui Spectrum ştiu acum că
citea mult mai tot timpul şi că folosea lucrările publicate ale
altor scriitori religioşi şi
a celor ce scriau în alte domenii. 10
E. Deşi odată s-a argumentat că
Dumnezeu a ajutat-o pe Ellen să-şi îmbunătăţească
abilităţile (şi frumoasa ei exprimare era rezultatul acestui
ajutor divin), noi dovezi indică aptul că
îmbunătăţirea a fost rezultatul unui ajutor
îmbunătăţit din partea membrilor personalului şi
asociaţilor bine informaţi şi a unei mai bune selectări a
autorilor.11
F. Acum că e disponibilă dovada
că Ellen citea şi citea bine
şi mult şi că avea unul din materialele din care citea în
faţă atunci când scria, noua explicaţie e că avea o memorie
fotografică.12 "Nu negăm dovezile Rev. Rea,"
spunea Robert Olson, secretar la Ellen G. Fundaţia White din Washington,
D.C. "Mă bucur că avea unele lucrări în faţă atunci
când scria”. Totuşi, a
adăugat Olson, "biserica crede că White poseda o memorie
fotografică şi a folosit inconştient cuvintele altor
scriitori."13 Olson nu specifică cine este
"biserica" care crede ceea ce pare el să creadă.
G. Ideea că Ellen nu ştia ce face când nu
acorda nici un credit autorilor pe care-i citea—ci s-a oprit când i s-a spus ce
face—a fost abordată în capitolele anterioare.. O revizuire
obişnuită a autorilor pe care i-a folosit ar arăta că ei
acordau credit, ceea ce ea nu făcea, chiar şi atunci când parafraza
ce citau ei adesea.
H. Poate că una din acuzaţiile cele mai
grave la care trebuie dat un răspuns este că Ellen scria ce
văzuse mai întâi în viziune şi că folosea cuvintele, gândurile
şi aranjamentele altora numai pentru că ei spuneau ceea ce vroia ea
să spună şi nu avea abilitatea s-o facă. Acest argument,
deşi admite faptul că a copiat oricând şi oriunde era necesar
şi dorea, contrazice de fapt multe din argumentele aduse înainte. Creează
dificultăţi totuşi când e vorba de cartea intitulată Evenimente
din viaţă.
Una din poveştile nescrise din istoria
adventistă e influenţa pe care a avut-o James White la formarea
ideilor şi propoziţiilor care au apărut cu numele lui Ellen.
Deşi nu era cunoscut ca scriitor literar sau ca teolog, James a scris
patru cărţi publicate. Două din acestea erau Evenimente din
viaţă în legătură cu marea mişcare
adventistă,ilustrată de cei trei îngeri din Apocalipsa XIV,
publicată în 1868 şi în 1875 Schiţele vieţii
creştine şi lucrării publice a lui William Miller: culese din
memoriile lui de răposatul Sylvester Bliss şi din alte surse.
Ambele cărţi erau copiate aproape în întregime de la alţii. Cea
despre William Miller era luată de la Sylvester Bliss (care scrisese în
1853 Memoriile lui William Miller). Teologia din Evenimente din
viaţă era copiată
substanţial de la Uriah Smith şi J. N. Andrews.14 Nici una
din aceste cărţi n-a mai fost publicată cu numele lui James
White după cât se ştie.
Dar au fost într-adevăr
retipărite cu alt nume, cel al lui Ellen G. White, soţia lui, la
câţiva ani după moartea lui în 1881—dar cu titlul Tragedia
veacurilor (1884). Astfel, această producţie a fost
vândută credincioşilor şi lumii ca fiind lucrarea lui Ellen
şi a îngerilor.
Deşi a fost îngrijită şi umplută cu alte materiale ca de
obicei, era clar că era vorba de materialul publicat înainte cu numele de
James. Ceea ce nu li s-a
spus oamenilor era că cea mai mare parte a acestei noi revelaţii
fusese tipărită cu 16 ani în urmă şi că tema şi
teza fuseseră copiate literal şi liberal în noua Tragedie a
veacurilor a lui Ellen.
E limpede acum de ce multe din informaţiile
din ediţia din 1884 a Tragediei veacurilor n-ar fi putut să fie
incluse în primele lucrări ale lui Ellen cu acelaşi subiect (Daruri
spirituale, publicată în 1858-64). James nu terminase de copiat de la
J. N Andrews; aşa că nu era disponibilă pentru Ellen pe atunci.
Ediţiile din 1888 şi 1911 ale Tragediei veacurilor îşi aveau
sursa în compilaţia lui James White a doctrinelor şi evenimentelor
şi includeau şi alte idei şi descoperiri de ale lui. Dar nu
s-a sugerat niciodată că inima doctrinei adventiste –cum ar fi
mesajul mondial al celor trei îngeri pe care biserica l-a aplicat doar
adventiştilor, uşa închisă care lăsa pe toată lumea
afară, cele 2300 de zile, cele 70 de săptămâni, doctrina sanctuarului,
Statele Unite în profeţie,
"semnul fiarei," imaginea acestei fiare—apăruseră
toate înainte în evenimente din viaţă a lui James White.
Era atât de evidentă copierea cu numele lui
Ellen –iar informaţiile sunt atât de delicate că baza teologiei
şi escatologiei adventiste a apărut nu din viziunile şi
revelaţiile lui Ellen ci din scrierile lui James cu 16 ani înainte ca Ellen
să le scrie—încât ne trebuie timp ca să examinăm dovezile din
Evenimente din viaţă.
Trebuie să ne amintim că cele patru mici
volume ale Darurilor spirituale ale lui Ellen (1858-64) au fost completate
şi au devenit cele patru volume ale Spiritului profeţiei ale lui
Ellen (1870-84) şi extinse apoi în Tragedia veacurilor a lui Ellen (1888)
din lucrarea de cinci volume din Seria Conflictul veacurilor. Deoarece primele opt volume sunt acum iar
disponibile în ediţii reproduse, oricine poate examina toate
cărţile şi să observe lucrarea ei progresivă de
copiere de-a lungul anilor. Între timp,
în acei ani, legenda lua amploare şi era „vândută” şi
acceptată ca dovadă că Dumnezeu i-a dat lui Ellen
cunoştinţă exclusivă şi directă a planurilor Sale
referitoare la ceea ce se va întâmpla în viitor cu biserica Sa şi cu
lumea. Comparaţiile arată că cuvintele, propoziţiile,
citatele, gândurile, ideile, structurile, paragrafele şi chiar paginile
întregi au fost luate din cartea lui
James White şi trecute în cartea lui Ellen, cu un nou titlu—fără
pic de ruşine, fără menţionare a numelui soţului ei,
fără mulţumiri pentru Uriah Smith şi J. N. Andrews, pentru
munca depusă şi adevărurile teologice ale celorlalţi.
Din păcate pentru James, el nu avea avantajul
personal al îngerilor care să verifice informaţia primită. Ellen
a pretins că-l are. Fără nici un alt intermediar, trebuia
să obţină acest material din surse umane. Dar era egal cu
sarcina. În mare parte, materialul său din evenimente din viaţă a
fost luat în cea mai mare parte de la J. N. Andrews, a cărui carete
publicată în 1860, a fost intitulată destul de interesant Cele
trei mesaje din Apocalipsa XIV, 6-12, şi mai ales mesajul celui de-al treilea
înger şi fiara cu două coarne. James, spre deosebire de
soţia lui Ellen, nici măcar nu s-a deranjat să parafrazeze – pur
şi simplu a luat materialul de la Andrews şi l-a introdus în lucrarea
sa.
Fundaţia White n-a dat nici o informaţie
despre modul în care s-au simţit Andrews sau Uriah Smith când au alat tot
acest „împrumut” în numele lui Dumnezeu. Poate că faptul că erau
cumnaţi, amândoi implicaţi în lucrarea de editare de la Review, amândoi
prieteni personali ai familiei White—şi astfel capabili să stea la
aceeaşi masă să-şi şlefuiască părerile—a
alinat durerea copierii lui Ellen. S-ar putea să fim tentaţi să
gândim că Ellen a format tiparul
iar James nu s-a gândit prea mult să facă la fel. Sigur, n-avea nici
o scuză că nu s-a gândit—mai ales având în vedere afirmaţia
publicată în numărul din 1864 al lui Review cu titlul
"Plagiat":
Acesta e un cuvânt folosit pentru a defini "furtul literar," sau luarea producţiilor altora şi transmiterea lor ca fiind ale tale.... Dorim ca părţi din Review, sau oricare din cărţile noastre să fie publicate iar tot ceea ce cerem este să ni se recunoască dreptul de autor..15
Examinările dovedesc că cartea din 1860 a lui J. N. Andrews a fost o copie exact a articolelor ui din 1851-55 din Review. Astfel James şi Ellen aveau la dispoziţie pentru lectură şi pentru utilizare după 1855 conţinutul şi forma lucrării lui Andrew, pentru a o introduce în propria lor lucrare: Daruri spirituale (1858-64); Evenimente din viaţă (1868); Spiritul profeţiei (1870-84); Schiţe din viaţa lui. . . William Miller (1875); Tragedia veacurilor (1888).
Aceste informaţii poate că-i
deranjează sau nu pe cei care spun acum că grupul de pionieri
stăteau în jurul mesei şi lucrau împreună cu Ellen la formularea
ideilor şi teologiei lor. Dar într-adevăr îi deranjează pe aceia
care au fost învăţaţi că asemenea idei şi o astfel de
teologie au avut o origine mult mai autoritară şi mai mistică
decât ideile obişnuite pe car ele cere efortul uman.
l. John Dart, conversaţie
înregistrată cu Irene Cole. Dart, care e editor religios la Los Angeles
Times, şi a scris articolul "Plagiatul găsit în
cărţile profetului," 23 Octombrie 1980, p. l.
2. Richard P. Hines,
"Cunoştinţa şi credinţa nu pot fi amestecate"
scrisori către editor (Long Beach, CA: Press-Telegram), 11 Noiembrie 1980.
3. Pastorul AZŞ din[Florida]
către John LeBaron, Decembrie 1980.
4. Robert J Ringer, În
căutarea nr. 1 (New York: Fawcett Crest Book Co.)
5. Hines, în Long Beach
Press-Telegram, 25 Noiembrie 1980. o parte în Los Angeles Times, 23
Octombrie 1980.
6. Ellen G. White, Schiţe
din viaţă (Mountain View: PPPA, 1915), p. 3-19.
7. Arthur L. White, în Supliment
la ediţia retipărită a Spiritului profeţiei, vol. 4,
p. 535-36.
8. Ellen G. Fundaţia White
nu recunoaşte că Ellen White
a fost influenţată de ce a citit sau de cei din jurul ei.
9. Uniunea pastorilor din [Healdsburg],
"E doamna E. G. o plagiatoare?" [Healdsburg, CA] Enterprise, 20
Martie 1889.
10. Donald R. McAdams şi
Douglas Hackleman în articolele lor din Spectrum 10, nr. 4, p.27-41
şi 9-15.
11. Vezi Apendice, fragmente
comparate pentru capitolele 5-9.
12. Chicago Tribune, 23
Noiembrie 1980.
13. Ibid.
14. James White, Evenimente
din viaţă în legătură cu marea mişcare adventistă
Battle Creek: Steam Press a Asociaţiei de publicare a AZŞ, 1868).
Vezi primele numere din Reviews din 1851-1856 pentru articolele lui J.
N. Andrews şi Uriah Smith.
15. [Uriah Smith, ed.],
"Plagiat," Review 24 (6 Septembrie 1864)