Dezvoltarea ghettoului adventist a început aproape în momentul în care mişcarea Miilerită a atins apogeul în 1844 şi a început să decadă. Cu ajutorul lui Ellen White şi a „viziunilor” ei, lui Dumnezeu i se permitea doar să facă munca de tâmplar. Lui Ellen i se „arătase” că uşa harului era închisă pentru toţi cei ce nu acceptaseră mesajul din 1844; aşa că lumea şi cei mai muţi din lume erau lăsaţi afară. Linden oferă o imagine foarte adecvată a evenimentelor în cartea sa Ultima trompetă.1

Exclusivitatea, care începe să se manifeste încă de la începutul oricărui plan religios, şi-a luat încă o dată zborul. Cam acelaşi lucru cu atitudinea care spune:”Doamne, binecuvântează-mă pe mine şi pe soţia mea, pe fiu meu John şi pe soţia lui, pe noi patru şi atât.” Punctul de vedere al uşii închise n-a fost niciodată acceptat cu adevărat de însuşi Wiliam Miller dar a circulat printre câţiva răzvrătiţi. În mod oficial, acest punct de vederea durat până după 1850, când uşa a fost deschisă puţin pentru copiii membrilor credincioşi, pentru ca aceştia să se strecoare, şi mai târziu pentru partenerii de viaţă ai celor ce au crezut.

Este surprinzător că puţin aluat face să dospească toată plămădeala. Chiar şi azi, adventiştii vorbesc despre cei care nu sunt membri ca despre nişte persoane „dinafară”, cumnaţi şi cumnate ai bisericii sau câteodată „cei nemântuiţi”. De apt, în concepţia adventistă, toată lumea era şi este nemântuită. Primul motiv pentru această, „uşa închisă” a fost curând înlăturat din cauză că cei care au pierdut trenul din 1844, au început să moară unu câte unul. După aceea, cei nemântuiţi, chiar şi cei din zilele noastre, au devenit cei care nu L-au acceptat pe Hristos.

Pentru creştini,adventiştii, ca să fie un pic diferiţi şi poate ca să adauge puţin farmec, erau aceia care nu mergeau să se închine duminica la biserică (catolică sau protestantă), cei care  nu fumau, nu mestecau, nu beau, nu umblau cu fete, nu se duceau la spectacole şi nu purta şi nu mâncau nimic din ceea ce era interzis pentru adventişti, cei care nu îi interesau în mod oficial.

De fapt, probabil că punctul de vedere al adventiştilor nu era prea diferit de alte puncte de vedere vehiculate înainte; dar combina totul într-o singură listă pentru a depista mai uşor persoanele pe care biserica dorea să le respingă şi pentru a ţinea acea uşă închisă puţin mai mult timp.

Chiar şi cei din jurul lui Ellen întâmpinau greutăţi atunci când ea exagera prea mult ca să pună de acord lucrurile cu viziunile ei. James, editorul şi soţul ei, a spus clar că s-ar putea să existe o crăpătură în uşa asupra căreia Ellen nu avea contro în totalitate. În 1851, el s–a simţit împins să publice în Review and Herald un articol interminabil (cu referinţe la „cei care avuseseră vreunul din darurile Duhului „) care conţinea aceste cuvinte:

Cei cărora cerul le-a acordat cele mai mari binecuvântări sunt în cel mai mare pericol de a „se mândri” şi de a cădea, de aceea au nevoie să fie îndemnaţi să se smerească şi trebuie supravegheaţi atent. Dar cât de adesea aceştia au fost consideraţi aproape infailibili şi ei înşişi s-au îmbătat cu ideea periculoasă că toate impresiile lor erau îndemnurile directe ale Duhului Domnului. (italice adăugate).2

Acelaşi articol a fost republicat în întregime în paginile editorialului din 1853. Apoi, în editorialul din 1855, James White se referea la declaraţiile publicate înainte cu acelaşi efect şi adăuga: "Nici un scriitor de la Review nu s-a referit vreodată la ele (la viziuni) ca fiind autoritate asupra vreunei probleme. Timp de cinci ani, Review nu a publicat nici una. 3 Cu această declaraţie, lupta era începută. James avea să piardă.

Este nevoie de o minte ascuţită pentru a rezolva două probleme în acelaşi timp. Adesea, o astfel de minte oferă nu numai răspunsuri valoroase dar şi multă bună voie. În teologie e chiar foarte plăcută. A învăţa să nu spui nimic bine este prima regulă. A doua regulă este să comunici în aşa fel încât nimeni să nu pună la îndoială concluziile tale filosofice (dacă ai ajuns la vreo concluzie). E ca şi cum ai învăţa câte un pic din toate, astfel încât în curând vei şti totul şi nimic. În majoritatea bibliotecilor, departamentul religie este pasat la secţiunea filosofie şi chiar asta e – adică definirea şi redefinirea termenilor şi ideilor care au sfidat definirea de secole.

Ellen şi ajutoarele ei erau maeştrii ai prelucrării ideilor din trecut. După marea dezamăgire din 22 octombrie 1844 şi după alte câteva preziceri gogonate referitoare la timpuri şi date şi după condamnarea aproape întregii lumi la iad datorită faptului că nu a crezut ereziile şi nici ceea ce n-au înţeles nici milleriţii , grupul avea încă probleme cu uşa închisă a harului. După ce „a mai trecut puţin timp”, după cum spunea Ellen, problema a devenit şi mai apăsătoare. Dacă deschideau uşa din punct de vedere teologic, asta însemna să admită că au greşit. Dacă păstrau uşa închisă şi bunul Dumnezeu nu venea să-i scoată din această dilemă, ar fi murit cu toţii unu câte unu şi n-ar mai fi contat deloc dacă uşa era închisă sau deschisă.

Cu îndemânarea unui chirurg, Ellen şi grupul ei şi-au croit drum fără a deschide uşa pentru toţi dar în acelaşi timp comportându-se ca şi când ar fi deschis-o. Acest act şovăitor s-a produs prin acceptarea a ceea ce avea să devină „stâlpul principal” al credinţei adventiste, teoria sanctuarului. Această teorie, care a devenit doctrina principală a bisericii, a fost accentuată prima dată de către O. R. L. Crosier, care a respins-o după aceea. 4 Ceea ce face această teorie este să deschidă uşa aici pe pământ şi mai apoi să o închidă în curţile de sus. Un cântec popular spunea "Bună treabă dacă pui mâna pe ea şi poţi pune mâna pe ea dacă încerci." Adventiştii au încercat mai tare ca toţi. (De fapt încă mai încearcă şi de aceea a ieşit marele scandal despre îngrijorările separate dar legate între ele exprimate de către Paxton, Brinsmead şi Ford).5

Pentru a scurta povestea noastră, iată ce s–a întâmplat după dezamăgirea provocată de faptul că Hristos n-a venit în 1844. Plimbându-se printr-un lan de porumb şi meditând, într-o zi, un fost millerit a spus că s–a gândit că data stabilită de către milleriţi era corectă dar că evenimentul era neclar. Nu acestui pământ i se refuza mila şi nu aici trebuia să se facă dreptate, ci invers. Cerul era locul în care se hotăra dreptatea (iar mila era încă valabilă aici pe pământ). Acest proces necesita o grămadă de contabilitate ţinută în cer, uitat prin dosare, înregistrarea faptelor petrecute deja au nu, adunarea sumelor de cifre care ar putea duce câteodată la un total – de unde şi ideea de a face proba. În plus, exista chiar şi loc pentru lucrurile pe care nu le-am făcut sau la care nu ne-am gândit. Se presupune că Ellen a scris că "vom da fiecare socoteală dacă facem mai puţin decât putem. Vom fi judecaţi dacă nu vom îndeplini ceea ce trebuia din cauză că nu ne-am folosit resursele pentru a-L glorifica pe Dumnezeu. Pentru că toată cunoaşterea şi capacitatea pe care le-am fi putut câştiga şi nu le-am câştigat vor fi o pierdere veşnică. "6

Era ca o chemare la arme. Nu conta că unii sugeraseră că săracul om din lanul de porumb ar fi putut să vadă o sperietoare de ciori în loc să aibă o viziune. Nici un antrenor n-ar fi putut să-şi motiveze echipa cu un discurs mai bun. Cu un îndemn puternic, jucătorii au intrat pe teren – şi de atunci aleargă încă, într-unul din cele mai elaborate sisteme născocite despre salvarea prin fapte pe care le-a văzut lumea de la căderea Ierusalimului în anul 70 d.Ch.

Acceptând faptul că libertatea este hotărâtă în cer, din 1844, adventiştii n-au apreciat niciodată ideea că mila şi harul sunt de asemenea disponibile pe pământ. În anii ’70 şi ’80 când australienii (Paxton, Brinsmead şi Ford) şi-au spus părerea, au fost acuzaţi că sunt negustori ambulanţi de „har ieftin”. Acest lucru arată că cei ce au cârtit nu acceptaseră viziunea Evangheliei, că harul este chiar mai ieftin – e gratuit.

Atunci când aceşti oameni au vorbit în public, sistemul i-a exclus. Când îşi înregistrau părerile pe casete , liderii spuneau că toţi cei care ascultau erau „infectaţi de casete”. După care liderii au închis şedinţa anunţând că discursurile lor pot fi ascultate şi pe casete ce pot fi cumpărate cu un preţ mic la ieşire. (Se ştie bine că bisericile sunt cele care vând cele mai multe casete dar ceea ce doare e competiţia dintre ele. Cineva încearcă întotdeauna să influenţeze acest drept ceresc).

La sfârşitul anilor ’70 şi ’80, Desmond Ford, un orator foarte înzestrat, bătea atât de tare la acea uşă a milei încât vocea lui începuse să se audă prin toată lumea. Nimic nu le place mai puţin administratorilor decât provocările şi zgomotele. Mai presus de orice, nu le place să li se vorbească despre teologie, un subiect tot atât de străin de ei ca şi limba greacă prin care unii din ei abia au trecut şi pe care n-au folosit-o niciodată. Dar uşa aceea pe care au închis-o Ellen şi ajutoarele ei în 1844 trebuia să fie ţinută închisă. Aşa că, la fel ca cei patru călăreţi di Apocalipsa, au încălecat pe caii lor moderni şi au purces către întâlnirea Comitetului pentru vederi asupra Sanctuarului de la Glacier View Ranch din Colorado, pe 10 August 1980.

Chiar şi cei de la CIA ar fi fost mândri de paza asigurată acolo iar convenţia prezidenţială ar fi arătat ca o adunare a cercetaşilor. Era un adevărat grup internaţional de aproximativ 15 persoane, majoritatea făcând parte din categoria „executivă” şi astfel văzuţi de biserică într-un fel au altul. Unii dintre administratori, care (generos vorbind) nu aveau orientare teologică, încercau să se sprijine pe acea uşă închisă, şi chiar i-au sugerat o formă de jurământ de loialitate faţă de fondatoarea Ellen White şi conceptele ei. Dacă a dovedit totuşi ceva, atunci a dovedit că a împuşca un om de la distanţă în zilele acelea ar fi fost mult mai ieftin decât să-l spânzuri în public. A dovedit de asemenea că dreptatea (după cum au definit-o liderii ) şi nu mila era încă tema bisericii. În final, după multe manipulări şi simulări, Ford a fost dat afară.

Efectul nu fusese niciodată îndoios. Aşa că n-a surprins pe nimeni atunci când vechea Review  trâmbiţa: "Privire de ansamblu asupra unei întâlniri de o importanţă istorică: Comitetul de examinare a părerilor despre sanctuar, caracterizat de unitate şi controlat de Duhul Sfânt, găseşte un sprijin puternic pentru poziţia istorică a bisericii" 8 Acele balamale ale uşii închise ruginiseră rău încă din 1844. Deşi prietenii şi duşmanii încercau de asemenea disperaţi timp de mai multe decenii să deschidă puţin uşa, bătrânii bisericii erau îndeajuns de isteţi ca să vadă ceea ce poate alţii (teologii de pildă) nu au văzut; şi anume, dacă acea uşă se va deschide vreodată, cerul şi ghettoul adventist va fi murdărit prin faptul că va fi disponibil oricui, indiferent de rasă, crez sau culoare, iar biserica adventistă şi sistemul vor fi pierdute şi îşi vor pierde pentru totdeauna statutul de a exercita drepturile cereşti.

Evenimentele trebuiau să ia forma aceasta pentru că o parte din teologia adventistă constă în faptul că cei răscumpăraţi ,adică ei, credincioşii adventişti, bineînţeles) vor sta în timpul erei milenare de aur pe acele tronuri măreţe de Dincolo şi vor ajuta la judecarea celor nelegiuiţi. Acolo, toate părţile picante ale faptelor şi păcatelor altora le vor fi descoperite. Numai acest gând a fost suficient pentru a-i ajuta pe mulţi credincioşi să meargă până la sfârşit. Gândiţi-vă că ei ştiu totul despre toţi cei ce n-au reuşit şi de ce nu au reuşit. Şi când totul se termină, ei Îi vor da lui Dumnezeu un vot de încredere şi mulţumiri pentru că lucrurile au ieşit aşa cum au simţit ei de la început. 9

Un alt motiv foarte important din gândirea adventistă pentru ca să ţină uşa închisă aici au în cer este evanghelizarea. Cum vor putea ei vreodată să treacă peste ideea că alţii cu obiceiuri şi deprinderi diferite pot fi salvaţi ca şi ei? Ce s-ar fi întâmplat cu ideea adventiştilor că toate celelalte biserici din lume reprezintă prostituatele şi desfrânatele despre care vorbeşte cartea Apocalipsa? Această idee provine direct de la profet. Ea văzuse camere de tortură în subsolurile bisericilor catolice, unde toţi oamenii care acceptaseră să se închine Duminica aveau să fie însemnaţi cu „semnul fiarei” şi unde adventiştii, la fel ca şi valdenzii şi husiţii din vechime, aveau să fie vânaţi şi în final ucişi cu sabia.

Frica nu poate înlocui nimic când e vorba de motivaţia pentru acţiune. Cu frica în oase, chiar şi şchiopii pot escalada cel mai înalt perete, orbii pot să vadă îndeajuns iar muţii pot avea o influenţă instantanee. Dragostea, motivaţia promovată de Scriptură, a făcut cea mai bună demonstraţie (unii cred că ultima) la Calvar şi aceasta cu mult timp în urmă. Pe lângă aceasta, dragostea trebuie să fie învăţată. Frica, împreună cu sora ei geamănă, Vina, stă întotdeauna la pândă în umbra minţii şi este disponibilă imediat ce se declanşează butonul corect. Teologii şi administratorii spirituali sunt experţi în a declanşa butonul corect.

Pentru cei rămaşi pe dinafară în 1844, nu era o idee nouă că dreptatea trebuia cumpărată de către cel care o primea, iar mila era gratis. Dar ideea a fost subliniată de condeiul lui Ellen White, În mintea căreia sălăşluiau cele mai întunecate umbre. În Mărturii pentru biserică, ea mărturiseşte despre experienţa ei de la început.

Nu poate fi trecut cu vederea faptul că la 9 ani a fost lovită cu o piatră, iar izbitura a fost atât de gravă încât impresia ei de mai târziu era că fusese aproape de moarte. Era desfigurată pe viaţă. A pus că a zăcut în comă trei săptămâni. Când a început să-şi revină şi a văzut cât de desfigurată era, şi-a dorit să moară. Devenise melancolică şi evita orice companie. Ea spune :” Sistemul meu nervos era distrus”. 10 Era foarte înspăimântată şi foarte singură iar adesea era speriată de gândul că ar putea fi „pierdută veşnic”. Se gândea că va avea „soarta unui păcătos condamnat"11 şi se temea că-şi va pierde raţiunea.

Aşa că iată o adolescentă care de la vârsta de 13 ani până la 17 ani a fost slăbită de puteri, bolnăvicioasă, needucată, exagerat şi anormal de religioasă, precum şi anormal de încântată când, pentru prima oară citea scrieri din 1840 ale lui William Miller ce anunţau sfârşitul lumii în  1843-­44. În acest timp, ea însăşi a simţit că a fost dată afară din cer. Într-adevăr, datorită experienţei sale în viaţă, a fost dată afară şi astfel respinsă de cei din jurul ei. Cu timpul, atitudinile ei s-au modificat şi ea a ajuns să se simtă mai puţin respinsă. Dar scrierile ei, chiar şi cele publicate în anii ’70 şi ’80 arată clar o persoană care privea foarte înfricoşată ceea ce reprezenta viaţa reală din jurul ei. A trăit într-o lume înspăimântătoare şi a tânjit după vremea în care tot ceea ce o speria se va sfârşi. 12

Era în stare să-şi facă rost de această izolare singură. Uşa ei închisă rămâne închisă în minţile adventiştilor din ziua de azi. Cu fiecare nouă criză mondială sau locală, cu fiecare obicei de neacceptat şi cu toate tradiţiile în schimbare, adventistul îşi închide uşa şi mai tare, doarme cu lucrurile împachetate şi tânjeşte după acel act final de dreptate care îi va da numai lui şi Clanului său siguranţa milei de care are atâta nevoie.'13

William S. Sadler – un bine cunoscut doctor şi chirurg din Chicago de pe vremea a, scriitor, prieten personal al lui Ellen White, ginerele lui John Harvey Kellogg - scria:

Din când în când se ridică cineva car încearcă să-i facă pe alţii să creadă în lucruri pe care ei le aud au le văd în propriile lor minţi. "Profeţii" independenţi se ridică pentru a ne convinge pe noi de realitatea viziunilor lor. Apar genii ciudate care ne spun despre vocile pe care le aud şi dacă par cât de cât sănătoşi şi obişnuiţi din punct de vedere social în viaţa de zi cu zi, sunt câteodată în stare să cauzeze urmări grave, să dea naştere la secte şi să fondeze biserici; pe câtă vreme, dacă sunt prea îndrăzneţi în imaginaţia lor, dacă văd puţin prea departe sau aud puţin prea mult, sunt înhăţaţi imediat şi băgaţi la loc sigur într-un azi de nebuni. 14

Acest azil de nebuni este o zonă sigură şi nu poate fi atacat de logică, argumente, dovezi sau realitate. În ciuda negării tuturor acestor ingrediente ale unui comportament raţional, oamenii vor continua să creadă în ceea ce e de necrezut. Ideile referitoare la uşa închisă, judecata în urma investigaţiilor, negarea doctrinei biblice a harului divin şi a milei divine oferite gratis tuturor prin cruce, toate acestea au fost luate de adventişti şi condiţionate – pe baza conceptelor respinse de majoritate (chiar şi de autori) dar aprobate şi promovate de  Ellen White.

Şi aceasta ne duce la ultima uşă care a fost închisă în 1844 de către Ellen şi de către milleriţii rămaşi – Evanghelia, vestea cea bună a salvării. Păcatele adventiste nu sunt niciodată cu adevărat iertate. Ele rămân scrise în cărţile cerului până în ziua ispăşirii, Ziua Judecăţii. Nici un sistem care hrăneşte şi perpetuează un asemenea scandal nu poate aduce fericirea în mintea şi viaţa unui om.

Verificările constante făcute de sistemul bisericii, inspecţiile zilnice cerute de către minte şi investigaţiile însoţite de judecată asupra vieţii, comparaţiile cu vieţile altora – acestea subminează forţa şi curajul. Când „adevăratul credincios” şi-a terminat exerciţiile spirituale zilnice şi şi-a verificat lista cu „ai voie şi n-ai voie", el ajunge extenuat. Concepţia lui despre viaţă este că Dumnezeu îl jupoaie la tot pasul, până când, epuizat, va cădea mort. În fiecare caz, dacă îşi plăteşte toate cotizaţiile, Domnul îi va spune "Bine lucrat, rob bun şi credincios."' 15

Într-un astfel de sistem, sfântul patron devine înlocuitorul Mântuitorului. Cerul şi clipa prezentă sunt văzute prin ochii sfântului acela din sec. XIX.

Faptele devin calea de a câştiga sau de a păstra drepturile garantate celor privilegiaţi iar viaţa devine o competiţie „sfântă” cu ceilalţi credincioşi. Nici unui om nu-i place să concureze într-un domeniu în care  nu excelează; aşa că fiecare mizează pe ceea ce poate face el mai bine. Ar putea fi dieta pentru unii, îmbrăcămintea pentru alţii, ascetismul pentru extremişti. Oricare ar fi sarcina, viaţa devine un imens efort pentru a câştiga competiţia, urcând în primul rând pe acest stâlp unsuros. Dacă unul poate doar „să reziste până la sfârşit” şi să înfrângă concurenţa, dreptatea spune că locul lui este asigurat în veşnicie, chiar dacă viaţa de acum devine un iad.

Aşa a fost întotdeauna şi aşa va fi mereu atunci când Ellenele de pe pământ îşi conving adepţii că prin ţinerea dosarelor cereşti Dumnezeu va ava sau chiar va satisface sufletul omului sau dorinţa de dreptate. De fiecare dată când teologii sau credincioşii încearcă să se joace jocuri semantice cu doctrinele, sfârşesc întotdeauna prin a-şi pierde Mântuitorul şi Evanghelia şi prin a lăsa după ei o încurcătură mistică. Cât de puţin a realizat tânăra Ellen şi mica ei bandă de credincioşi adevăraţi atunci când a închis uşa în 1844, că, în încercarea lor de a-şi salva faţa din cauza dezamăgirii suferite, au lăsat zeci de mii de oameni fără Domnul şi au închis uşa dragostei şi a milei pentru totdeauna pentru mulţi alţii. Aceasta a fost experienţa tuturor celor care au încercat să devină, sub orice titlu, păstrătorii cheilor salvării - acea Evanghelie a Veştii Bune.

Referinţe şi note

1. Ingemar Linden,Ultima trâmbiţă, (Frankfurt am Main: Peter Lang, 1978) p. 80­ 07.

2. James White, "Darurile bisericii evanghelice," Second Advent Review nn./l.Sabbath Herald/11 (21 Aprilie lX5l\­ 7)

3. James White, " Darurile bisericii evanghelice" Review 4 (9 iunie 1853): 13; J. W., "Un Test," Review 7 (16 Octombrie 1855): 61.

4. L. Richard Conradi, Fondatorii denominaţiei adventiste de ziua a şaptea (Plainview, NJ: The American Sabbath Tract Society, 1939).

5. Robert D. Brinsmead, Judecat de Evanghelie. Desmond Ford, Daniel 8:14, Ziua ispăşirii şi judecata Investigatoare . Geoffrey J. Paxton, Cutremurul adventismului.

6. Ellen G. White, Christ's Object Lessons (Mountain View: Pacific Press Publishing Association, 1900), p. 363.

7. Review 157 (Mai, iunie, iulie 1980).

8. Review 157 (4 Septembrie 1980).

9. EGW, Marea controversă între Hristos şi Satan (Mountain View: PPPA, 1888, 1911). Vezi capitolul 28, "Faţă în faţă cu viţa ta (judecata investigatoare)," şi capitolul 41, "Pustiirea pământului." Studii recente arată că o mare parte a acestor capitole vin din scrierile lui Uriah Smith.

10. EGW, Scrieri timpurii (Washington: Review and Herald Publishing Assn. assn., 1882), p. 277­85. Vezi şi Viaţa la ţară a lui EGW (Washington: RHPA)

11. EGW,  Mărturii pentru biserică, 9 vol. (Mountain View: PPPA, 1885, 1909), vol. 1, p. 9­16, 25.

12. EGW, Experienţe şi învăţături creştine (Mountain View: PPPA, 1922).

13.Jonathan M. Butler, "Lumea lui E. G. White şi sfârşitul lumii" Spectrum 10, nr. 2 (August 1979): 2­13.

14. William S. Sadler, Adevărul despre Spiritualism(Chicago: A. C. McClurg)

15. Matei 25:21.