Pentru a înţelege originea legii duminicale naţionale,
trebuie să ne întoarcem la începutul anilor 1840. Era o epocă de mare
interes religios în nord-estul Statelor Unite. Motivul entuziasmului era
imediat aşteptata venire a lui Isus. Un fermier devenit predicator, pe
nume William Miller a început să tragă alarma în comunităţile locale, spunând
că, după calculele sale biblice, întoarcerea lui Hristos era
iminentă. Pe măsură ce creştea popularitatea lui Miller, alţi predicatori ai trezirii din zilele din urmă au început
să se alăture mişcării. Deşi Miller şi asociaţii săi au
întâmpinat un obstacol serios atunci când Hristos nu s-a întors în
1843, s-a descoperit imediat că se făcuse o "greşeală
" în calculele lui Miller. Adepţii lui Miller au
stabilit o nouă dată, 22 octombrie 1844, iar liderii
mişcării călătoreau prin toate bisericile şi
comunităţile locale încercând încă o dată să-i
mişte pe oameni cu avertismentul că Hristos revine în curând.
În timp ce majoritatea
creştinilor şi a celor care studiau serios Biblia l-au respins pe
Miller ca fiind un fanatic rătăcit unii erau impresionaţi de
aşa-numitele lui „dovezi” biblice şi vroiau să ştie
dacă într-adevăr Biblia fixase o dată pentru întoarcerea lui
Hristos. Creştinii au început să-i caute pe învăţaţii
Bibliei ca să examineze „dovezile” lui Miller şi să decidă
dacă erau într-adevăr corecte. Învăţaţi care
cunoşteau profeţiile biblice şi limbile originale în care a fost
scrisă Biblia au examinat cele 15 „dovezi” ale lui Miller şi au descoperit
că conţineau greşeli fatale. Au arătat numeroase
profeţii biblice neîmplinite ca dovadă că întoarcerea lui
Hristos nu era încă iminentă. Au explicat că Miller se afla pe
un teren periculos ignorând instrucţiunile explicite ale lui Hristos
că nimeni nu cunoaşte ziua întoarcerii Sale (Matei 25:13). [Pentru
mai multe informaţii referitoare la modul în care Miller a fost respins de
învăţaţi biblici, apasă aici]
Pastorii îngrijoraţi au
început să avertizeze turma în ceea ce priveşte falsitatea
învăţăturilor lui Miller. Pe măsură ce creştinii
îşi dădeau seama de greşelile din învăţăturile
lui Miller, bisericile au început să-i închidă uşile. Au început
acuzaţiile între cele două grupuri şi a început să se dezvolte
conflictul. Unii milleriţi fanatici, membri în bisericile principale, s-au
supărat atât de tare încât bisericile lor s-au simţit obligate
să-i excomunice din congregaţiile lor, creând animozitate în ambele
tabere.
Milleriţii erau
batjocoriţi, ridiculizaţi şi ostracizaţi. Huliganii
dădeau drumul porcilor unşi cu grăsime în mijlocul mulţimilor
întrunite în tabere şi dărâmau corturile peste ei. Pe
măsură ce se apropia ora aşteptată, milleriţii atacau
şi mai agresiv bisericile şi clerul. Charles Fitch a ridicat nivelul
animozităţii scriind:
Dacă eşti creştin, ieşi din Babilon. Dacă vrei să fi găsit creştin când va veni Hristos, ieşi din Babilon chiar acum...1
Pe măsură ce
învăţaţii expuneau greşelile din dovezile lui Miller, roata
începea să se întoarcă împotriva lui şi a
învăţăturilor sale fanatice. Pastorii aveau un succes aşa
de mare în expunerea greşelilor din învăţăturile lui Miller
că mişcarea a început să slăbească. Eforturile lui Miller'
de a recruta noi adepţi la doctrina sa au fost astfel împiedicate iar el
şi asociaţii lui au reacţionat furios. Au denunţat
bisericile creştine ca fiind "Babilonul căzut," i-au acuzat
pe nedrept că nu doresc întoarcerea lui Hristos şi s-au retras din
bisericile creştine şi au început să se întâlnească prin
case şi săli închiriate. O duşmănie cruntă a început
să se nască între cele două tabere, fiecare din ele având partea
ei de vină pentru ostilităţile care au urmat.
Pe măsură ce se apropia
data întoarcerii lui Hristos, mulţi milleriţi şi-au vândut fermele
şi afacerile şi şi-au investit economiile de o viaţă
în Miller şi asociaţii lui pentru a răspândi mesajul întoarceri
lui Hristos în curând. Până pe 22 octombrie 1844, mişcarea
reuşise să câştige cam 50,000 de adepţi, aproape în
întregime numai din nord estul Statelor unite. La fel ca şi în cazul
tuturor mişcărilor fanatice, se pare că această
mişcare a exercitat o atracţie specială faţă de cei
needucaţi, cei tineri şi cei înclinaţi să urmeze ultima
izbucnire religioasă.
Când a trecut data de22 octombrie 1844 fără să se
întâmple nimic, adepţii lui Miller au fost foarte dezamăgiţi.
Mulţi din ei suferiseră pierderi financiare şi ajunseseră
la ruină. Mulţi din ei îşi vânduseră mijloacele de trai.
Acum erau săraci, în nevoi şi mizerie. Erau unii care erau aşa
de îndureraţi că s-au sinucis. Mişcarea s-a dezintegrat şi în cele din urmă, Miller a
recunoscut că a greşit. Adepţii lui au început să se
întoarcă în bisericile lor. Totuşi, a mai rămas un grup care a
refuzat să se întoarcă în biserica mamă din diferite motive.
Unii nu erau gata să-şi calce peste mândrie şi să se
întoarcă în bisericile pe care le condamnaseră nu cu mult timp în
urmă ca fiind sinagoga lui Satan. Unii nu vroiau să facă
faţă criticilor şi mustrărilor foştilor lor
fraţi. Aceşti oameni au început să-şi formeze propriile lor
biserici care au devenit apoi cunoscute ca biserici adventiste.
Împărţirea dintre "Adventişti"
şi "non-adventişti" avea să constituie baza p care va
fi construită mai târziu învăţătura Legii Duminicale.
După Dezamăgire, „Adventiştii” aveau nevoie de un punct prin
care să se diferenţieze de alţi creştini pe care-i numeau Babilonul. Aici a intrat Joseph Bates pe
scena istoriei adventiste şi a formulat o doctrină care va duce în
cele din urmă la învăţătura legii duminicale
naţionale.
Joseph Bates, părintele Legii Duminicale
Un mic grup de adventişti era
condus de căpitanul Joseph Bates. Bates se simţea împovărat
să înţeleagă motivul marii dezamăgiri din 1844. Aşa
că a început să studieze profeţia biblică. Neavând o
pregătire formală în principiile interpretării biblice, Bates a
avut o abordare diferită de cea a majorităţii
învăţaţilor protestanţi. De exemplu, Bates lua pasaje
neprofetice din Vechiul Testament şi "descoperea" profeţii
despre sfârşitul lumii în acele pasaje. Presupunea că Apocalipsa se
desfăşura prin evenimentele mişcării millerite.
După ce a studiat cu o femeie
baptistă de ziua a şaptea pe nume Rachel Oakes, Bates a descoperit
că adevărata zi de închinare era Sâmbăta, nu Duminica. În final,
a descoperit motivul pentru care adventiştii se
despărţiseră de alte biserici creştine. S-au
despărţit ca să accepte învăţătura despre Sabat a
baptiştilor de ziua a şaptea.
Joseph Bates şi uşa închisă
În 1845 Adventiştii au început
să se împartă în grupuri separate şi unul din aceste grupuri a
ajuns să fie cunoscut drept "adventiştii uşii închise."
Acest grup avea să devină mai târziu biserica adventistă de ziua
a şaptea. Joseph Bates era lider printre "adventiştii uşii
închise." El credea că uşa mântuirii fusese închisă pentru
toţi cei care respingeau învăţăturile despre 1844 ale lui
William Miller. În 1847 Bates a publicat o carte în care-l cita pe:
Ne-am făcut lucrarea de a-i avertiza pe păcătoşi şi de a
încerca să trezim biserica formală. În providenţa Lui, Dumnezeu
a închis uşa. Putem doar să ne îndemnăm unu pe altul să
avem răbdare. De pe vremea apostolilor nu s-a mai tras o asemenea linie
despărţitoare, aşa cum s-a tras cu privire la ziua a 10-a sau a
23-a din cea de-a 7-a lună evreiască. De atunci, ei spun că 'nu
au nici o încredere în noi.' Acum , e nevoie să avem răbdare
după ce am făcut voia lui Dumnezeu ca să primim promisiunea,
căci El spune 'Iată, eu vin curând ca să răsplătesc pe
fiecare după lucrarea lui.'2
Chiar dacă după aceea Miller a renunţat la această credinţă, Bates
a continuat să susţină că era o linie
despărţitoare între adventişti şi non-adventişti. El
credea că adventiştii erau singurii care puteau fi salvaţi
şi că uşa mântuirii fusese închisă pentru bisericile creştine
care-l respinseseră pe Miller. Bates considera "bisericile nominale"
ca făcând parte din Babilon:
În cele din urmă, se aude un strigăt în bisericileprotestante,
"Ieşiţi din ea, poporul Meu. Care era răspunsul? Mii
şi mii rup legăturile lor şi ies, convinşi că
strigătul li se adresează lor şi că bisericile pe care le
părăsesc sunt Babilonul căzut, deoarece au respins mesajul anterior. "A venit ceasul
judecăţii." Casele pe care le-au închis celui de-al doilea mesaj
al întoarcerii sunt lăsate în paragină. Dumnezeu i-a lăsat în
propria lor confuzie. ... Doctrina întoarcerii era ultimul şi cel mai
important test pe care l-a dat Dumnezeu vreodată poporului Său ca
să iasă şi să se separe de toţi necredincioşii
fără de lege.3
Duşmănia înverşunată
a lui Bates împotriva principalelor biserici protestante devine evidentă
atunci când foloseşte termenii batjocoritori „părăsită"
"confuzie," şi „fărădelege” pentru a le descrie. În
mod surprinzător, Bates a declarat că bisericile protestante sunt Babilonul doar pentru că respingeau un
mesaj pe care chiar iniţiatorul lui l-a recunoscut ca fiind fals! In esenţă,
Bates pretindea că bisericile protestante sunt pierdute pentru că
respingeau o învăţătură falsă!
Bates credea că lucrarea creştinilor pentru sufletele pierdute s-a sfârşit în 1844 şi n-a
făcut nici un efort personal pentru a salva sufletele pierdute:
Iată
că s-au sfârşit cele 2300 de zile din viziune deoarece va mai fi o
perioadă de amânare. Nu uitaţi asta. "Sfârşitul va veni la
vremea potrivită." S-a sfârşit lucrarea noastră de
avertizare a lumii. De ce? Deoarece au încetat mesajele şi ne-au
lăsat fără treabă. În cer, s-a făcut linişte timp
de o jumătate de oră, o săptămână sau şapte zile
şi jumătate. Atunci a început Marele nostru Preot slăvit
curăţarea Sanctuarului şi a "primit împărăţia, domina şi slava"
"Noul Ierusalim."4
În 1847, când Bates
scria cartea citată mai sus, credea că poporul adventist se afla în
mijlocul unei perioade de „şapte zile” despre care credea că e o perioadă
de şapte ani în care Dumnezeu „va pune la încercare” poporul adventist, cei care făcuseră parte din
mişcarea de la 1844. Cum a ajuns Bates la această perioadă de
şapte ani? De la un pasaj non-profetic din cartea Levitic. Iată cum o
descrie el în cartea lui:
Cred că cele şapte pete de sânge de pe Altarul de Aur dinaintea
tronului îndurării reprezintă durata procedurilor juridice pentru sfinţii în viaţă în Locul
Preasfânt, timp în care vor trece prin necaz, timp de şapte ani;
Dumnezeu îi va elibera cu glasul Său, 'căci sângele ace
ispăşirea pentru suflet' (Lev. 17:11). Apoi, numărul şapte
va isprăvi ziua ispăşirii (nu a răscumpărării).5
Cumva, în mintea
lui Bates, acele "şapte pete de sânge" de pe altar au devenit
şapte ani. E imposibil să explicăm raţional cum a ajuns
Bates la această concluzie! Călcând pe urmele pregătirii
biblice îndoielnice a lui William Miller, se pare că Bates avea propriile
lui idei pentru interpretarea Bibliei care rămân un mister până în
ziua de azi.
După spusele lui Bates, în timpul
celor şapte ani, din 1844 până în 1851, Dumnezeu vroia să-i "pună
la încercare" pe adventişti pentru a determina care din ei va accepta
învăţătura despre Sabat a baptiştilor de ziua a
şaptea. Bates afirma:
...acest
mesaj e transmis poporului lui Dumnezeu pentru a pune la încercare sinceritatea
şi onestitatea lor în ceea ce priveşte întregul cuvânt al lui
Dumnezeu...6
La apogeul acestei perioade de şapte ani, în 1851, Hristos se va întoarce pe pământ. Cei
care au acceptat Sabatul vor primi "Pecetea lui Dumnezeu" şi vor
fi salvaţi. Acei adventişti care au respins Sabatul vor reveni în
bisericile care ţin Duminica şi vor primi „Semnul Fiarei”.
Învăţăturile lui Bates despre Pecetea lui Dumnezeu şi
Semnul Fiarei vor deveni mai târziu baza doctrinei adventiste de ziua a
şaptea referitoare la evenimentele de la sfârşitul vremurilor.
Bates şi sfârşitul lumii
În timp ce pentru aceia dintre observatorii cei mai sinceri nu exista nici o dovadă a sfârşitului
iminent al lumii, Bates găsea dovezi pretutindeni. Trebuie să ne
amintim că Bates presupunea că porţiuni mari din cartea
Apocalipsa se împlineau în zilele sale. Prin urmare, Bates încerca să
potrivească evenimentele curente cu anumite pasaje despre profeţia
biblică. Eforturile lui arată cât de greşită era
înţelegerea lui asupra profeţiei biblice. În fiecare incendiu,
furtună, el vedea alt semn al sfârşitului care se împlinea:
Am
în faţă un pamflet de 83 de pagini, intitulat Vocea lui Dumnezeu,
au o relatare a unor focuri, uragane, inundaţii şi cutremure
nemaiîntâlnite , începând cu 1845; de asemenea boli, foamete şi crime –
culese de Thomas M. Preble. De la
apariţia acestei lucrări la începutul acestui an, ziarele din
ţările străine şi cele din fericita noastră Republică,
arată că aceste calamităţi din mijlocul oamenilor ajung
să ia o amploare înfricoşătoare. Locuitorii multor
ţări sunt pe cale să-şi iasă din minţi.7
Bates a avertizat că cel de-al treilea necaz din Apocalipsa cădea peste lume:
...şi spuneţi-mi dacă puteţi ce înseamnă toate aceste calamităţi.
Nu poate fi decât cel de-al treilea necaz care cuprinde naţiunile
pământului şi se grăbeşte să-şi instaleze centrul
căci „nu s-a mai văzut nicicând o asemenea vreme de necaz."8
Bates vorbeşte despre incendii...
Pierderile
suferite din cauza incendiilor din ultimii doi ani se ridică cam la 65 de
milioane de dolari, cam 45 de milioane numai în această ţară. În
1845, bunuri în valoare în jur de 31 de milioane de dolari au fost distruse în
38 de oraşe şi sate; în majoritatea cazurilor centrul unde se
făceau afacerile a fost distrus; toate acestea pe lângă multele
incendii mici cu pierderi de până la 25 de mii de dolari şi mii de
hectare de terenuri împădurite, care ridicau probabil cifra cam la 40 de
milioane de dolari şi, conform numeroaselor relatări, în majoritatea
cazurilor nu mai puteau fi ţinute sub control...9
...şi inundaţii...
marea
şi valurile mugesc. – Furtunile devastatoare din 1845 şi multe din
'46 le-au întrecut cu multe pe cele din vremurile trecute. ... inundaţii
şi potopuri în 1845-6 – Cred că n-am mai văzut aşa ceva din
zilele lui Noe.10
...şi, desigur, cutremure...
Cutremure. – Nu mă voi opri ca să le enumăr. Arhivele Scientific
American amintesc 50 de cutremure în 1846.11
...şi boli...
Boală. – Holera asiatică, o epidemie îngrozitoare, mesagerul zburător al lui
Dumnezeu cu sabia în mână...12
Referitor la foamete, Bates recurge la cartea apocrifă a lui Esdras despre care se pare
că credea că e inspirată...
Esdras spune Sămânţa nu va da rod din cauza vânturilor şi grindinii."
xv. Acelaşi profet spune "vor fi puţine provizii, (au fost) şi
deodată terenurile însămânţate par a fi neînsămânţate,
(seminţe putrezite sub pământ), hambarele pline rămân
deodată goale." Iată împlinirea: sute şi sute din
corăbiile noastre părăsesc ţărmurile, încărcate
cu provizii din depozitele noastre, pentru a potoli foametea din Europa. Dacă
relatările despre foamete sunt adevărate, corăbiilevor continua să plece până ni se
vor goli depozitele. Nu e doar o fantezie sau imaginaţia noastră ci e
un fapt istoric şi cuvântul Dumnezeului nostru. Profeţia lui Esdras începe să
cerceteze şi să ardă ca focul.13
După citirea
acestor "împliniri" ale profeţie, devine repede clar că
Bates răstălmăcea scripturile, încercând să
potrivească evenimentele de la zi cu profeţiile biblice. Nu poate fi
ascuns faptul că interpretările lui profetice erau mai mut bazate
pe teoriile lui personale despre întoarcerea iminentă a lui Hristos decât
pe fapte reale. În plus, pune la îndoială întreaga teologie despre
profeţie a lui Bates. Iată alte câteva învăţături
neobişnuite despre profeţie ale lui Bates, care au fost toate respinse
de generaţiile de mai târziu de adventişti de ziua a şaptea:
Bates a pretins că mesajul
celui de-al treilea înger s-a împlinit în toamna lui 1844:
Vă
cer să vă uitaţi înapoi, la vara şi toamna lui 1844, unde
veţi vedea împlinirea mesajului celui de-al treilea înger într-un mod
surprinzător şi minunat, aproape în fiecare oraş din întreaga
Noua Anglie.14
Răspunzând la întrebarea de ce mişcarea din 1844 [mesajul celui de-a treilea înger] s-a
desfăşurat în mare parte doar în Statele Unite în loc de lumea
întreagă, Bates susţine că numai mesajul primului înger a ajuns în
toată lumea:
Dacă veţi arunca din nou o privire la capitolul 14, veţi vedea că
numai primul mesager şi-a transmis mesajul fiecărei naţiuni,
fiecărui popor, trib sau neam.15
Bates a pretins că Hristos Şi-a primit împărăţia în 1844:
Iată o dovadă suplimentară că Hristos a primit stăpânirea, slava
şi împărăţia sau, ca în parabola celor zece fecioare,
Mirele a venit la nuntă la sunetul celei de-a şaptea trompete şi
după mesajul celui de-al treilea înger şi înainte să fie
vărsate şase din cele şapte plăgi.16
Cel mai uimitor este faptul că Bates a pretins că Sabatul nu putea fi ţinut înainte de 1844...
Cititorul întreabă de ce oamenii n-au "ţinut poruncile lui Dumnezeu" la
e ca în text, înainte de toamna lui 1844? Deoarece mesajul nu fusese prezentat
şi nici nu putea fi înainte ca mesajul celui de-al treilea înger (v.9 -
11) să fi făcut această despărţire, căci ei nu
puteau ţine cea de-a patra poruncă, sabatul din ziuaa şaptea, cât timp erau uniţi cu
biserica nominală, (Babilonul), de unde şi despărţirea.17
Interpretarea dată de Bates mesajelor celor trei îngeri (Apoc. 14) î obligă să
tragă concluzia că nimeni nu ţinea poruncile lui Dumnezeu
înainte de 844. Această concluzie ironică trece cu vederea faptul
că însuşi Bates a aflat de Sabat de la baptiştii de ziua a
şaptea, un grup mare de creştini care ţineau Sabatul şi
prezentau „mesajul” sabatului creştinilor ce ţineau Duminica de mai
mult de 100 de ani!
Joseph Bates: Ne putem încrede în teoriile profetice ale acestui om?
Hai să recapitulăm ce ştim despre Joseph Bates şi profeţia biblică.
A pretins că şapte picături de sânge de pe altarul
din Levitic 17 arăta că adventiştii aveau să
treacă prin 7 ani de încercare referitor la adevărul despre
Sabat. La sfârşitul celor 7 ani, în 1851, Hristos se va întoarce
pentru a-i lua acasă pe acei adventişti care aveau Pecetea lui
Dumnezeu (ţinerea Sabatului).
A pretins că dezastrele minore care au avut loc la sfârşitul anilor 1840 erau semne ale sfârşitului iminent al lumii.
A pretins că mesajul Evangheliei pentru cei pierduţi a încetat în 1844.
Puteţi observa un tipar care reiese din toate acestea? E un tipar de calcule profetice greşite,
distorsionări, inexactităţi şi erori. E tiparul unui om
care s-a autoînşelat în ceea ce priveşte întoarcerea lui Hristos
şi înţelesul profeţiei biblice. Cel mai important exemplu al
înşelării lui Bates se găseşte în afirmaţia sa că
însuşi mesajul Evangheliei a încetat în 1844! Numai acest citat e
suficient pentru a dovedi oricărui creştin că acest om nu era
condus de Duhul lui Dumnezeu în învăţăturile sale:
Să lăsăm acum această uşă închisă şi predicarea
Evangheliei nu va mai avea nici un efect. Exact asta spunem şi noi Mesajul
Evangheliei a luat sfârşit la vremea stabilită, la finalul celor 2 300
de zile; şi aproape fiecare credincios sincer care priveşte semnele
timpurilor va fi de acord cu acest lucru.18
Cum putem avea încredere într-un om care a dezvoltat o înţelegere atât de răstălmăcită
şi de pervertită a profeţiei biblice? Totuşi,
învăţăturile lui Bates au devenit baza pe care se va dezvolta
mai târziu Legea Duminicală naţională! Învăţăturile
lui Bates de spre Babilon, Sabat, Pecetea lui Dumnezeu, semnul Fiarei şi
rămăşiţă formează miezul
învăţăturilor moderne adventiste de ziua a şaptea. Bates a
pus bazele învăţăturii despre Legea Duminicală
naţională iar adventiştii au construit mai târziu pe
fundaţia pusă de el.
În mod natural, aceste
învăţături ciudate au dat naştere la o anumită
împotrivire din partea bisericilor creştine din anii 1840. Această
opoziţie a fost interpretată de adventiştii care ţineau
Sabatul ca o persecuţie şi ca o dovadă în plus că
denominaţiile creştine erau căzute şi pierdute. Teoriile
lui Bates au fost demontate cu uşurinţă de oamenii
pregătiţi în studiul Bibliei iar adventiştii care ţineau
sabatul au câştigat puţini adepţi. Bates avea nevoie de ajutor
pentru a păstra la suprafaţă teoriile sale care se scufundau
şi în curând a găsit ajutorul de care avea nevoie în persoana unei
proorociţe tinere şi uşor de impresionat pe nume Ellen White.
Bates găseşte un prieten
Cine era Ellen White? La momentul
în care s-au întâlnit, era o fată fragilă de 19 ani care fusese o
adeptă devotată a lui William Miller. Avea grave probleme de
sănătate, ca rezultat al unei răni la creier din
copilărie. Mai târziu, a pretins că primea viziuni de la Dumnezeu
deşi mulţi din cei care
erau martori la viziunile ei credeau că erau mai degrabă produsul
proastei ei stări a sănătăţii decât al
inspiraţiei. Sora White şi familia ei erau dintre acei fanatici
care fuseseră daţi afară din biserica metodistă în luna
septembrie a lui 1843 pe motiv că au cauzat necazuri în timpul serviciilor
bisericii. După spusele bisericii metodiste...
Motivul excluderii lor nu a fost faptul că Domnul Isus Hristos revenea. Aceasta e
mărturisirea credinţei noastre ortodoxe care poate fi confirmată
în articolele de religie din 1784.Excluderea lor a fost cauzată de
încălcarea disciplinei prin proclamarea timpului stabilit de William
Miller. …după multe sfătuiri îndelungate în privat pentru a se
abţine de la acest comportament nepotrivit în timpul întâlnirilor din
biserică, membrii Bisericii de pe strada Chestnut au luat ceea ce ei
au crezut a fi singura lor măsură şi au exclus familia Harmon.19
Excluderea lui Ellen White din biserica metodistă şi evenimentele care au urmat au
făcut-o să creadă aceleaşi lucruri ca Bates: Bisericile Protestante
erau Babilonul. Doamna White nu pierdea nici o ocazie să-i atace pe
predicatorii creştini care se opuseseră datei fixate de Miller:
Mulţi păstori ai turmei, care pretindeau că-l iubesc pe Isus, spuneau
că n-au nimic împotriva predicării venirii lui Hristos dar aveau
obiecţii faţă de fixarea unei date precise. Ochiul
atotvăzător al lui Dumnezeu citea în inimile lor. Nu-L iubeau câtuşi de puţin pe
Isus. Ştiau că vieţile lor necreştine nu vor trece testul căci nu mergeau pe calea umilă trasată de El.20
Nu după multă vreme, Ellen White şi Joseph Bates şi-au unit forţele
în lupta lor împotriva bisericilor care ţineau Duminica şi pe care le
urau. Deşi lipseau dovezile biblice pentru învăţăturile lui
Bates, lipsa inspiraţiei a fost în curând suplinită de către sora
White, care a început să aibă viziuni ce sprijineau teoriile
făurite de Bates.
Până în 1850, Bates, Ellen White şi soţul ei James White reuşiseră să
convingă câteva sute de adepţi că învăţăturile
lui Bates despre Sabat reprezentau ultimul mesaj al lui Dumnezeu pentru lume. Totuşi, grupul a întâmpinat opoziţie în 1851, atunci
când Hristos nu s-a materializat aşa cum promisese Bates. Pe măsură
ce se apropia data şi devenea din ce în ce mai clar că Hristos nu
venea, soţii White au început să se îndepărteze de Bates. Când 1851
a trecut fără se fi întâmplat nimic, familiile Bates şi White au
suferit o înfrângere umilitoare. Adventiştii au început să se
întoarcă împotriva lui Bates şi a soţilor White. Au întrebat cum
a putut un profet al lui Dumnezeu să nu prevadă că Bates se
înşela cu privire la data de 1851. Soţii White, dezamăgiţi
că mulţi din adepţii lor se întorceau acum împotriva lor, au decis
să pună o distanţă între Bate şi ei, aşa că
–au mutat înspre partea centrală de vest, unde nu erau aşa de bine
cunoscuţi.
Deşi considerau că
învăţăturile lui Bates despre perioada de încercare de 7 ani nu
erau necesare, au continuat să predice că Sabatul era testul final pentru omenire. Doamna White scria,
S-a văzut lumina Sabatului şi poporul lui Dumnezeu a fost încerca
aşa cum a fost încercat poporul lui Israel în vechime, pentru a vedea
dacă vor ţine legea lui Dumnezeu.21
Pe măsură ce Bates se retrăgea de pe scenă, soţii White au preluat
lucrarea şi au reuşit să adune un mic număr de adepţi,
formând biserica adventistă de ziua a şaptea în 1863.
Adventiştii de ziua a şaptea aşi-au făcut curând o reputaţie printre aţi creştini.
Au devenit cunoscuţi pentru eforturile lor de a recruta membri din alte
denominaţii creştine. Se ştia că ei considerau catolicismul
ca fiind Babilonul şi pe protestanţi ca făcând parte din Protestantismul Apostat. Soţii White erau
convinşi că toate celelalte biserici creştine erau apostate deoarece
respinseseră mişcarea fanatică a lui Miller. Nu e nevoie să
mai spunem că ostilitatea adventiştilor aţă de alte
denominaţii creştine a dat naştere la o grămadă de
conflicte între aceste grupări. Ellen White descrie dezaprobarea ei
faţă de denominaţiile creştine "căzute":
Am văzut că bisericile nominale căzuseră; că răceala
şi moartea domnea printre ele.22
Păcatele bisericilor populare sunt văruite pe dinafară. Mulţi din membri
îngăduie în vieţile lor cele mai oribile vicii şi se adâncesc în
răutate. Babilonul e căzut şi a devenit închisoare a
oricărei păsări necurate şi urâte! Cele mai
revoltătoare păcate ale vremii găsesc adăpost sub hainele creştinismului.23
Ellen White şi
îngerul ei erau aşa de supăraţi pe creştinii ce ţineau
duminica că erau gata să verse mânia lui Dumnezeu peste ei:
Am văzut că de când Isus a
părăsit locul sfânt al sanctuarului ceresc şi a intrat dincolo
de cea de-a doua perdea, bisericile s-au umplut de orice pasăre
necurată şi urâtă. Am văzut răutăţi şi
păcate mari în biserici; şi totuşi membrii lor pretind că
sunt creştini. Mărturisirea lor, rugăciunile lor şi
îndemnurile lor sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Îngerul mi-a spus "Dumnezeu
nu va lua parte la adunările lor. Ei practică egoismul, frauda
şi înşelătoria fără nici o mustrare de
conştiinţă. Şi peste toate aceste trăsături
păcătoase aruncă mantaua religiei." Mi s-a arătat
mândria bisericilor nominale. Nu se gândesc la Dumnezeu; minţile lor
carnale se gândesc numai la ei; îşi împodobesc bietele trupuri muritoare
şi se privesc cu mulţumire şi plăcere. Isus şi îngerii
îi privesc cu mânie. Îngerul mi-a spus "Păcatele şi mândria lor
au ajuns până la cer. Partea lor e pregătită. Prea mult au
dormit judecata şi dreptatea şi se vor trezi în curând. Răzbunarea
e a Mea, Eu voi răsplăti, spune Domnul." Ameninţările înfricoşătoare
ale celui de-al treilea înger se vor dovedi adevărate iar cei răi vor
bea mânia lui Dumnezeu. O mulţime de îngeri răi cuprind pământul
şi umplu bisericile. Aceşti agenţi ai lui Satan privesc la
trupurile religioase cu bucurie căci mantaua religiei acoperă cele
mai mari păcate şi răutăţi.24
În mintea lui Ellen White, bisericile creştine non-adventiste erau pline de păcat. Dup
părerea ei, cei mai răi duşmani nu erau ateii, păgânii
şi necredincioşii. Duşmanii or cei mai răi erau
creştinii care ţineau Duminica!
Ellen White născoceşte învăţătura Legii Duminicale Naţionale
Pe la mijlocul anilor 1800, au avut loc o serie de incidente în care adventiştii de ziua a şaptea au
intrat în conflict cu legea deoarece lucrau Duminica. În multe state existau "legi
puritane" care interziceau munca duminica. Pe acest fundal de
persecuţie din partea statului, profetul Ellen White descrie persecuţia celor ce ţineau
Sabatul într-o serie de articole şi cărţi. Ea scrie:
I-am văzut apoi pe liderii acestui pământ consultându-se între ei iar
satan şi îngerii lui le dădeau târcoale. Am văzut o scriere ale
cărei copii erau răspândite pe tot pământul, prin care se
dădeau ordin ca în cazul în care sfinţii nu renunţă la
credinţa lor ciudată şi renunţă a sabat ca să
ţină prima zi a săptămânii, după un anumit timp,
oamenii puteau să-i omoare.25
În
1884, ea introduce ideea că va fi o creştere treptată a
severităţii legii care forţează ţinerea duminicii:
În
ultimul conflict, Sabatul va fi subiectul special de controversă în
toată creştinătatea. Conducătorii seculari şi liderii
religioşi se vor uni pentru a forţa ţinerea duminicii şi,
dacă vor da greş măsurile mai blânde, vor fi puse în vigoare
cele mai aspre legi. Legea va spune că nu vor fi toleraţi aceia care
se vor opune instituţiei bisericii şi legii pământului, iar, în
final, se va scoate un decret care va spune că ei merită cea mai
aspră pedeapsă şi care le va da oamenilor libertatea, după
un anumit timp, să-i omoare.26
Cam pe la finalul anilor 1880, sfârşitul le părea iminent adventiştilor. Motivul
pentru care credeau că sfârşitul e iminent era o lege care era
discutată în Congresul Statelor Unite pe la sfârşitul anilor 1880,
care ar fi făcut duminica o sărbătoare recunoscută pe plan
naţional. În 1886, doamna White avertiza de sfârşitul care se apropia:
Sfârşitul
tuturor lucrurilor este aproape. Se apropie vremea necazului pentru poporul lui
Dumnezeu. Apoi va ieşi decretul prin care se va interzice celor care
ţin Sabatul Domnului să cumpere sau să vândă şi vor fi
ameninţaţi cu pedeapsa şi chiar cu moartea dacă nu ţin
prima zi a săptămânii pe post de sabat.27
Apoi s–a întâmplat ceva neaşteptat. Legea Duminicală n-a fost votată în Congres. În
timp ce s-ar putea să fie mai mult decât un singur motiv pentru care legea
a fost respinsă, se pare că unii din Congres simţeau că
legea va viola separarea dintre biserică şi stat. Pe lângă asta,
dacă legea era pusă în vigoare, era foarte posibil să fie
respinsă de Curtea Supremă. După acest eveniment, mişcarea
Legii Duminicale a pierdut din putere şi treptat şi-a întors
atenţia spre alte probleme. Pe la începutul anilor 1900, părea
puţin probabil ca o lege duminicală să mai fie votată în
viitorul apropiat. Adventiştii se găseau acum în faţa unei
dileme. Trebuiau să găsească o explicaţie referitoare la
felul în care se putea vota o Lege Duminicală în împrejurările respective. Profetul Ellen
White a adus în final o explicaţie în 1904:
Când sabatul ajunge subiectul special de controversă din creştinism, refuzul persistent al unei mici
minorităţi de a ceda în faţa cererii populare îi va face
obiectul dispreţului general. Se va spune că nu trebuie toleraţi
aceia care se opun instituţiei bisericii şi legii statului; că e mai bine ca ei să sufere decât
ca naţiuni întregi să cadă în confuzie şi
fărădelege. Acest argument va părea a fi concludent; şi
se va scoate un decret împotriva celor ce respectă Sabatul celei de-a
patra porunci, decret prin care se va spune că merită cea mai
aspră pedeapsă şi care le dă oamenilor libertatea,
după un anumit timp, să-i omoare.28
Prin 1904, scenariul unei mişcări organizate a
liderilor religioşi care militau pentru legislaţia referitoare la
duminică în Congres părea ireală. Din moment ce era imposibil ca
să apară acum o lege privitoare la duminică în condiţii normale , trebuia să existe un
eveniment extern extraordinar care să declanşeze apariţia
acestei legi. Astfel, Ellen White născoceşte un nou scenariu în care Statele Unite se confruntă cu o criză urgentă şi teribilă. Dacă Statele Unite nu acţionează
pentru a-i ucide pe cei ce ţin sabatul va avea loc o îngrozitoare
catastrofă naţională. În timpul acestei crize îngrozitoare,
Legea duminicală va fi justificată de către politicienii care,
în condiţii normale, ar respinge legea. Totuşi, într-o situaţie
de criză, sunt convinşi să voteze o lege duminicală ca să împiedice
întreaga naţiune să cadă în "confuzie şi nelegiuire."
Pe lângă faptul că acesta
e un scenariu creativ, doamna White nu oferă nici o dovadă
biblică pentru acest nou scenariu, nici nu explică cum ar putea
uciderea celor ce ţin sabatul să împiedice naţiunea să
cadă în confuzie şi nelegiuire. Presupunerea pe care o face este
că liderii politici încetează să mai gândească în criză
şi votează legi care n-au nici un sens pentru nimeni. În vreme ce
acestea au avut sens pentru câţiva dinafara bisericii AZŞ,
adepţii lui Ellen White au înghiţit-o şi scenariul imposibil
şi-a croit drum în cele din urmă în principala carte a profetului
despre evenimentele de la sfârşitul vremurilor, Tragedia veacurilor.
În 1904, doamna White vorbea de
parcă numai "Creştinătatea" va vota legi referitoare
la duminică dar, prin 1911, îşi schimbase încă o dată noul
scenariu, de data aceasta pentru a include întreaga lume. Doamna White scrie în
principala ei carte, Tragedia veacurilor, publicată în 1911:
Puterile pământului, unite în
război împotriva poruncilor Domnului, vor decreta că "toţi,
mici şi mari, bogaţi şi săraci, liberi sau robi" (apocalipsa
13:16), se vor conforma obiceiurilor bisericii, ţinând falsul Sabat.
Toţi cei care refuză să se conformeze vor fi pedepsiţi
şi în cele din urmă vor fi condamnaţi a moarte.29
Această lege duminicală "universală" e elaborată în detaliu în
ultima carte a doamnei White, publicată în 1917, la un an după moartea sa:
În zilele noastre, mulţi din slujitorii lui Dumnezeu, deşi n-au
făcut nici un rău, vor suferi umilinţe şi abuzuri din
partea celor care, inspiraţi de Satan, sunt plini de invidie şi
bigotism religios. Mânia oamenilor va fi stârnită mai ales împotriva celor
ce ţin sabatul ca cea de-a patra poruncă; şi în cele din
urmă, un decret universal îi va condamna la moarte.30
Găsim astfel
doctrina legii duminicale în continuă evoluţie şi schimbare de-a
lungul anilor pentru a ace faţă provocărilor specifice acelei
generaţii. După moartea proorociţei Ellen White în 1916, poziţia
bisericii faţă de legea duminicală naţională a
rămas relativ neschimbată. E de înţeles din moment ce nu mai
există nimeni cu autoritate profetică în biserică pentru a modifica
învăţătura. Biserica continuă şi azi să
înveţe aceeaşi doctrină care a fost învăţată la
începutul anilor 1900.
