Minciuna Albă!
Walter T. Rea

Introducere a autorului Walter T. Rea


Aproape de când am auzit prima oara de ea, adolescent fiind, am devenit un adept al lui Ellen G. White si al scrierilor ei. Am învăţat să bat la maşina de scris copiind pasaje din cartea ei “Mesaje adresate tinerilor”. Cât am fost la liceu si la colegiu, adesea mergeam din camera in camera pe la dormitoare, adunând citatele lui Ellen White de la alţii pentru a le folosi la pregătirea mea de a deveni un slujitor in Biserica Adventista de ziua a şaptea. În zilele acelea am conceput ideea de a alcătui un comentariu Adventist compilând din scrierile lui Ellen White toate afirmaţiile despre fiecare carte din Biblie, fiecare doctrină si fiecare personaj.

Pe la începutul vieţii mele de slujire (care a început în California, în cea de-a doua jumătate a anului 1940), am compilat două volume ale biografiilor Vechiului şi Noului Testament, adăugând fiecărui articol citatul potrivit luat din opera lui Ellen White. Câteva persoane de seamă din biserică m-au încurajat în acest proiect şi s-au gândit că Fundaţia Ellen G. White ar putea publica aceste colecţii pentru a le folosi în clubul de carte, la care biserica lucra în zilele acelea. După o perioadă lungă de timp şi de corespondenţă, în sfârşit am realizat cât de naiv am fost şi că Fundaţia White nu s-a gândit niciodată la o colaborare de genul acesta cu cineva care părea că ar fi călcat teritoriul său.1

În mod independent oricum, am publicat doua volume cu biografiile Bibliei şi un al treilea volum despre cartea Daniel şi cartea Apocalipsa, toate bazate pe opera lui Ellen White, şi curând aceste cărţi au fost vândute în librăriile creştine adventiste şi folosite în multe şcoli şi colegii adventiste din nordul Americii.

Oamenii lui Fundaţia White nu erau prea mulţumiţi de aceasta şi au ridicat problema mea la Uniunea pe zonă şi în faţa preşedinţilor de conferinţă locali. După multe negocieri, toţi au fost de acord cu vânzarea cărţilor deoarece ei credeau că volumele mele oricum nu vor circula pe o scară largă. În anii ce au urmat, oricum au fost vândute zeci de mii de volume.

În timp ce lucram la proiectul celui de-al patrulea volum (Citatele lui Ellen White asupra doctrinelor biblice), am dat peste ceva interesant la Orlando, Florida, unde eram pastorul Bisericii Memoriale Kress, numite aşa după numele doctorilor Daniel H. şi Lauretta E. Kress, recunoscuţi ca pionieri în domeniul medical adventist. Familia Kress mi-a dat o carte veche, scrisă de Ellen White,  Schiţe din viaţa lui Pavel , publicată în 1883, dar niciodată reeditată. Într-o zi, când am arătat această carte unui membru din biserică mi-a spus că problema acestei cărţi era că semăna foarte mult cu o altă carte ce nu fusese scrisă de către Ellen White, şi că niciodată nu fusese reeditată din cauza asemănării foarte apropiate. Determinat de mintea mea foarte iscoditoare am făcut o comparaţie şi am descoperit că unele critici păreau a fi adevărate.2

Târziu, după ce m-am transferat în California, unde familia Wellesley P. Magan, de asemenea recunoscuţi pionieri adventişti, era membră a congregaţiei mele. La moartea văduvei tatălui lui Wellesley, Lillian E. Magan, mi s-a dat o carte din biblioteca familie Magan - Profetul Elisei  de Alfred Edersheim.3 Pe prima pagină era semnătura lui Ellen White. Datorită utilizării constante a cărţilor lui Ellen White, deja devenisem atât de familiar cu ele încât imediat am recunoscut asemănări de exprimare şi gândire pe măsură ce citeam cartea lui Edersheim.

Mai târziu, în timp ce studiam la Universitatea din California de Sud ca să-mi iau un masterat, am fost şocat să dau peste o lucrare în şapte volume, scrisă de acelaşi Edersheim.4 De data aceasta, am găsit în volumele de la I la IV  că titlurile capitolelor lui Edersheim şi subtitlurile erau de multe ori identice cu titlurile capitolelor din Patriarhi şi Profeţi a lui Ellen White (1890).Timpul şi studiul au arătat că doamna White obţinuse ajutor liberal din aceste lucrări suplimentare ale lui Edersheim. Cercetări ulterioare au arătat că Edersheim scrisese şi o istorie a Noului Testament despre viaţa lui Hristos şi aceasta cuprindea şi ea asemănări suplimentare cu  Dorinţa Veacurilor a doamnei White.(5)

Deşi tulburătoare, aceste descoperiri nu m-au deranjat prea mult atunci pentru că Fundaţia White din Washington prea să aibă mereu scuze pentru  împrumuturile  lui Ellen. Lucrurile au continuat astfel, până când Bruce Weaver, un tânăr student la seminarul de la Universitatea Adventistă Andrews din Michigan, a descoperit un dosar neobservat al lucrării şi comparaţiilor mele (în materialul duplicat, păstrat în biblioteca de la Fundaţia White). De aici, lucrurile au început sa capete un aer de poveste misterioasă. Fundaţia White l-a acuzat pe Bruce că a furat materialul din librărie, deşi doar copiase din el şi l-a pus la loc. În final, Bruce a fost dat afară de la seminar şi din lucrare - nu înainte de a juca un rol important în această dramă.

Ceea ce găsise în dosar nu erau doar materialele şi critica mea, ci şi copii ale unor scrisori de la Fundaţia White ale lui Robert W. Olson şi Arthur L. White, în care, aceşti bărbaţi de la biroul din Washington îşi exprimau îngrijorarea cu privire la descoperirea lui Bruce a materialului pe care li-l trimiteam ca dovadă a faptului că Ellen White a copiat. Amândoi i-au păstrat sugestiile referitoare la problema aceasta. Anii următori au arătat că au adoptat metoda lui Arthur White, ceea ce însemna în esenţă să considere cazul rezolvat şi să folosească cât mai multă presiune şi vorbe cu dublu înţeles.

Olson a început să vorbească public, depunând un efort mare pentru a diminua impactul pe care descoperirile mele începeau să-l aibă, căci acum, oamenii din diferite regiuni ale Americii de nord cereau dovezile găsite în cercetările mele. În ianuarie 1979 , la o prezentare a lui Olson la universitatea din Loma Linda din California, cineva din public a întrebat despre împrumuturile doamnei White din surse publicate. Răspunsul lui Olson a fost că nu e nimic de făcut, că toate scrierile erau ale ei. Apoi a spus că era un lucrător în California de sud care provoca valuri de indignare şi uimire printre oameni datorită acuzaţiilor pe care le aducea cu privire la materialele împrumutate, pe care doamna White le folosise pentru cartea ei de căpătâi - Dorinţa veacurilor . Olson a mai adăugat că nu era nimic adevărat în nici unul din aceste zvonuri. E puţin spus că am fost în stare de şoc după această întâlnire. Pe atunci, dosarul meu conţinea deja câteva scrisori de la acelaşi Olson care mă încuraja să-i trimit în continuare comparaţii ale scrierilor lui Ellen White cu cele ale contemporanilor săi. Mai mult, vorbise personal cu mine când a fost în California, cu puţin timp înainte şi mă pusese să-i promit că nu voi publica nici un raport al muncii mele până când el şi personalul de la Fundaţia White nu acordau mai mult timp pentru a studia materialul. Am fost de acord cu cererea lui, iar acordul fusese înregistrat într-un memorandum de acolo pe care l-au scris după aceea şi l-am păstrat în dosarele mele.

Acum ştiam ca Robert Olson ori avea o memorie scurtă ori spunea o minciună albă. În ambele cazuri era clar că oamenii de la Fundaţia White ştiau mult mai mult decât spuneau.

Dosarele de la Fundaţia White se refereau la o carte de William Hanna intitulată  Viaţa lui Hristos .(6)Cam de la 24 de ore de la întâlnirea de la Loma Linda, am obţinut cartea lui Hanna şi de atunci am început să aflu mult mai multe lucruri decât ştiam.

Spectrum, un jurnal independent publicat de Asociaţia forumurilor adventiste, prezenta un raport al unei întâlniri a comitetului din Glendale, California, din ianuarie 1980.Această întâlnire a fost iniţiata de preşedintele Conferinţei generale, Neal C. Wilson, la insistenţa mea şi anume că trebuie să ne gândim la scopul descoperirilor împrumuturilor literare ale lui Ellen White. Optsprezece din reprezentanţi numiţi ai bisericii au căzut de acord că ceea ce arătau descoperirile mele era de proporţii alarmante, dar că studiul trebuia să continue-cu ajutor suplimentar.(7)

De asemenea Spectrum a anunţat mai târziu excluderea mea din biserică(dup 36 de ani de slujire), datorită unui articol iniţiat şi scris de John Dart, un editor religios, şi publicat în  Los Angeles Times (9).Nici unul din oficialii care concediau n-a vorbit vreodată cu Dart. Nici unul nu a văzut studiul pe care articolul meu era bazat. Inima problemei, în ea însăşi, nu era importantă pentru oficialii bisericii.

Era necesar doar ca cineva să fie pedepsit astfel încât ceilalţi să-şi păstreze poziţiile şi  de asemenea Ellen White şi Biserica Adventistă de ziua a şaptea să pară nevinovate.

Prin prisma a ceea ce am observat, învăţat şi experimentat m-am gândit că ar fi potrivit şi necesar să rămână pentru generaţiile viitoare descoperirile cercetărilor mele. Generaţiile viitoare vor dori să ştie adevărul despre ce a fost descoperit din trecut. Aceasta va constitui o parte pe care o vor lua în considerare în experienţa şi judecăţile lor religioase.

În ciuda multor sfaturi am decis să aleg titlul cărţii mele  Minciuna Albă (white  înseamnă  alb  în limba engleză). Nu folosesc acest termen numai şi numai pentru Ellen G. White. În momentul în care oricare din noi consimţim sau sprijinim la transmiterea unui mit (în întregime sau în parte) noi înşine devenim părtaşi la o  minciună albă. Mesajul acestei cărţi este menit să ne ajute să realizăm că toţi suntem adesea purtătorii unei legende.

Cele mai groaznice minciuni sunt acelea legate de religie, deoarece sunt spuse într-un mod în care ideea este că Dumnezeu le tolerează şi de aceea ele sunt pentru propriul nostru bine. Şi ideea că acest bine poate fi dăunător, greşit şi chiar malefic, nu le trece prin cap acestor oameni zeloşi care ajută la transmiterea acestor legende în numele lui Dumnezeu.

În acest studiu am încercat să abordez nu numai faptele, aşa cum le-am descoperit, ci de asemenea şi manifestarea lor în biserică şi în fiecare din noi, după propria mea percepţie. Sper de asemenea că pot fi de ajutor celor interesaţi de aceste lucruri.

Mai rămân multe răspunsuri de dat la întrebarea de ce unii din noi acceptă ceea ce acceptă de la oricine. Care este trăsătura din noi care ne face să reacţionăm atât de încrezători în faţa unor informaţii pe care nu ne putem baza, astfel încât o transformăm în adevăr şi îi permitem să ne guverneze gândirea şi viaţa?

Ajuns la această etapă a gândiri mele, dacă e să dăm vina pe cineva, atunci daţi-o pe mine, pentru că am fost atât de credul, fără să fac un studiu adecvat sau să cercetez mai mult si am acceptat ceea ce mi s-a prezentat la început ca fiind  adevăr , dar care de fapt conţine mult neadevăr care ne distrage atenţia de la lucrurile care ar trebui să ne preocupe în primul rând. Cel mai mare regret pe care-l am este că timpul nu-mi va permite să corectez unele din informaţiile greşite pe care le-am acceptat cu neatenţie şi le-am transmis altora ca o minciună albă.

Fiecare instituţie, corporaţie, sistem stabilit - fie politic, economic, social sau religios - trebuie să-şi aibă un sfânt protector. Acest sfânt poate fi un fondator, un binefăcător, un lider carismatic sau o figura mistică moartă demult. Indiferent de categorie sau de perioada de timp în care a existat patronul, acesta ar fi venerat chiar dacă ar fi un vampir; e canonizat chiar dacă ar fi un înşelător;e sfinţit chiar dacă e un păcătos notoriu.

Există ceva în mintea  omenească ce caută să creeze irealul, ceva ce ne face să ne imaginam ori sa pretindem contrariul chiar şi împotriva oricărui argument logic. Ceea ce nu poate fi văzut, îl transformăm în viziune;ceea ce este imperfect îl etichetăm ca fiind perfect; acordăm autoritate unui lucru iluzoriu. Mult studiu a fost dedicat întrebării de ce vrem să credem, şi într-adevăr de ce trebuie să credem minciuna albă?Pentru aceasta este destul să spun că aşa procedăm - şi se pare că trebuie să procedăm aşa, pentru că vom găsi ori vom inventa o alta, numai pentru a nu înfrunta realitatea.

         Cei care-i aprovizionează cu leacuri pe făuritorii de fantazii(care se străduiesc să ţină în frâu manifestările psihice) sunt  propagandiştii supranaturalului. Ei sunt cei care manipulează, manevrează şi transformă conştiinţa celor pe care vor să-i convingă. Tot timpul, în orice loc, ei au fost magicienii care au făcut populaţia să creadă că împăratul avea puteri supranaturale, şi că cei care îi vor asculta şi le vor cere sfaturi şi îndrumări (pentru care, bineînţeles, trebuie dată plata cuvenită) se vor afla printre puţinii care cu adevărat percep ceea ce nu se poate vedea.

Elementul esenţial pentru orice înşelătorie este minciuna. Pentru a fi mai specific, este o minciună albă, un lucru mic ce deviază câte puţin de la adevăr, până când, odată cu trecerea timpului, şi în circumstanţe potrivite, se transformă într-un haos enorm.

         Tehnicile acestor propagandişti sunt câteva, dar absolut esenţiale. Ele constau în concentrarea nu pe natura umană a celui care va fi venerat, ci pe exagerarea  virtuţilor  acestuia până la nivelul miraculosului; limitarea accesului la cunoaşterea trecutului semnificativ al celui venerat; stimularea înclinaţiei către superstiţie (sau cel puţin încredere oarbă) şi încercarea de a trage de timp.

Într-o ediţie a dicţionarului Webster, scrie că o minciună albă este o minciuna rostită din politeţe, amabilitate sau motive scuzabile; o născocire politicoasă sau nevinovată.

Faptul că Ellen White a copiat şi a plagiat a fost dovedit şi recunoscut de către reprezentanţi de seamă ai Bisericii Adventiste de Ziua a şaptea de-a lungul anilor. Dar informaţiile cu privire la gradul dependenţei literare al lui Ellen White au fost ascunse în mod deliberat membrilor necunoscători până când cercetări independente au făcut publice faptele. Această noi probleme se ridică datorită faptului că liderii Bisericii Adventiste nu au răspuns în faţa acestor descoperiri. De exemplu:

1. De ce a schimbat Ellen White majoritatea, dacă nu toate speculaţiile şi supoziţiile pe care le-a copiat în adevăruri absolute, astfel încât tot ce copiat să par că a fost elaborat în timpul viziunilor ei, când în mod evident nu a fost aşa?

2. Cum pot notele de subsol şi textele biblice pe care ea le-a copiat ca umplutură de la alţii să satisfacă criteriul stabilit pentru inspiraţie?

3. Cum se împacă abuzul si folosirea greşită a materialului altora la o scară largă cu etica timpurilor ei şi alor noastre?

4.Deoarece omeneşte este imposibil ca Ellen White să fi realizat singură plagiatul, cine dintre cei care au ajutat-o se ridică la înălţimea inspiraţiei ei?

5. Cu autoritatea cui avem noi acum de a face?

Recunoaştem că încă de la începutul mişcării anului 1844 mulţi oameni au privit la Ellen White ca la autoritatea principală a Bisericii Adventiste. Acum ei trebuie să-şi corecteze gândirea (şi mulţi dintre ei chiar viaţa) la un nivel diferit faţa de cel din trecut. Acest lucru poate fi foarte dureros. Fie Că aceasta este sau nu situaţia în care se găseşte minciuna albă, şi fie că născocirea a fost sau n-a fost dăunătoare valorilor personale ale cuiva, modului său de gândire şi chiar vieţii sale,  fiecare persoană va trebui să judece pentru ea însăşi.

Pentru a înţelege într-o mică măsură, cum ajung oamenii acolo unde sunt, este posibil doar dacă cineva se uită pe unde a trecut, ce tip de vânzător i-a vândut călătoria, şi ce i-a motivat să meargă.

Nu este posibil să avem în vedere toate aceste aspecte la un loc. Doar prezenţa circumstanţelor care dau naştere unui credincios adevărat, tipul de vânzător care a vândut marfa şi ce se întâmplă celor care cumpără.

Cărţi ca Căutătorii unui statut, Viaţa permisivă şi Adevăratul credincios fac aluzie la legătura dintre toate disciplinele economice, sociale şi religioase. În toate aceste discipline vânzătorii îşi vând produsul folosind minciuna albă. Deşi vânzătorii ideilor sociale şi economice afirmă că sunt interesaţi de prezentul nostru, ei sunt mult mai interesaţi de viitorul lor .Înşelătorii vând minciuna albă în toate formele sau mărimile, numai să fie cumpărată de public. Adventiştii cunosc şi acceptă aceste lucruri de viaţă privind strategiile altora;dar ei cred că strategia şi sistemul lor este diferit şi de aceea mai bun. Foarte puţin studiu a fost folosit pentru a dovedi sau a dezaproba crezul lor.

Majoritatea oamenilor acceptă faptul că au rămas puţini, dacă au mai rămas chiar, oameni sfinţi care să-ţi vândă marfa în reformele social–politice-economice. Ceea ce este greu pentru ei să recunoască sau să accepte este de asemenea faptul ca puţini sfinţi au mai rămas în religie, dacă au mai rămas. Nu mai există oameni sfinţi cu excepţia faptului când noi înşine îi transformăm în sfinţi cu dorinţa propriei noastre minţi.

Pentru că întotdeauna purtăm cu noi acest pretext, este uşor pentru propagandiştii religiei să câştige controlul asupra propriilor idiosincrasii şi propriilor noastre cunoştinţe şi să exercite autoritate asupra minţilor sau acţiunilor noastre. Au fost mulţi pe lumea asta care s-au vândut pe ei înşişi acestei lumi ca sfinţi oferind salvare pentru viitor-când de fapt ei erau acei propagandişti care prin transmiterea vinei şi a fricii şi prin supunerea discipolilor lor sub propria lor voinţă, ne-au furat libertatea de a gândi.

Pe măsură ce vei citi, păstrează în minte faptul că cineva ţi-a vândut ideea că ceea ce crezi tu în adâncul fiinţei tale este unic şi are autoritate de la Dumnezeu, care reprezintă cea mai înaltă curte de apel;că tu eşti diferit datorită acestei autorităţi şi că vei fi salvat dacă vei urma regulile.

Problema cu acest mod de gândire este că ceea ce tu crezi ca fiind adevărat, poate reprezenta numai interpretarea proprie a sfântului tău despre adevăr, iar afirmaţiile pe care tu le-ai socotit ca autoritate pot fi doar idei pe care sfântul tău le-a împrumutat de la alţii.

Aceasta este, cred, ceea ce va arăta studiul în ceea ce o priveşte pe Ellen G. White. Şi dacă acelaşi număr de informaţii ar fi disponibil despre sfinţii din alte grupuri, acelaşi lucru ar fi adevărat şi despre ei .De ce vrem să credem ceea ce am ajuns să credem, asta este problema minciunii albe.

În această odisee la care luăm parte cu toţii, propagandiştii vor fi reprezentaţi de către oamenii clericali, pastorii, preoţii, teologii, cărora, mai mult decât oricăror profesionişti, li s-a acordat licenţă (şi de către oameni şi de către stat) pentru a-şi vinde în mod ambulant marfa lor, pentru a-şi ţese frica în rândul celor ce se tem, pentru a ţese vina în rândul celor plini de remuşcări.

Sfântul patron va fi Ellen Gould White, liderul canonizat al Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea-care este simbolul tuturor sfinţilor al oricărei credinţe şi prin care adepţii au acces mai uşor la conceptul de Dumnezeu şi caută să ajung la o salvare de neatins prin satisfacerea condiţiilor sau prin acel sfânt.

Adevăraţii credincioşi vor fi neatenţi, cei temători, cei năpădiţi de vină, cei zeloşi peste măsură, cei bine intenţionaţi, cei care nu pun niciodată întrebări. Cu o lipsă de încredere personală în Dumnezeu, ei Îl caut prin sfântul pe care l-au ales, despre care ei cred ca are o conduită care duce negreşit către locurile cereşti.

Deoarece materialul prezentat are de-a face cu însuşirea operelor literare ale altora, eu de asemenea am copiat de la toţi. Fără ruşine am folosit material ce fusese scos, împrumutat sau altfel luat pe faţă de la orice sursă disponibilă sau care am crezut că este necesar să fie folosit pentru dovezi şi claritate.

Bucuros aş acorda încredere tuturor celor care prin orice metodă sau sursă, mi-ar aduce material pentru a-l folosi, astfel încât cititorii să vad ei înşişi dovezile şi să cunoască natura şi amploarea minciunii albe a Bisericii Adventiste.

Dar din cauza naturii subiectului, a părţii administrative şi a presiunii colegilor a căror poziţie şi persoană pot fi afectate, nu pot da numele acelora mulţi cărora le sunt îndatorat.

Această carte urmăreşte naşterea, creşterea şi perioada de înflorire a minciunii albe în Adventism. Nu poate explica toate sforile, ce ne leagă, ca odinioară pe Guliver, deoarece accesul către multe surse ce cuprind fapte ne este astfel refuzat. Această carte poate doar să îndrume cititorul către surse sigure, în aşa fel încât să vadă el însuşi ceea ce trebuie.

Nu doresc să fiu de ajutor pentru cei care, deşi au ochi, nu doresc să vadă sau să strig la cei care, deşi au urechi, nu vor să audă. Dar pentru că cineva are o obligaţie faţă de generaţiile viitoare, acest material va constitui o candelă mică ce va lumina drumul într-o lume plin de superstiţii, de teamă şi vină .Va fi poate flacăra, chiar dacă una mică ce va lumina cărarea către adevăratul Sfânt al sfinţilor - Domnul Isus           Hristos.

Walter Rea: Autorul

Referinţe şi note

1. Ellen G. Fundaţia White este agenţia care are în custodie scrierile, corespondenţa, dosarele, predicile, articolele din ziar, colecţia personală de cărţi,  amintirile şi diferite materiale – încredinţate de către doamna White la moartea ei în 1915. Fundaţia e administrată de Conferinţa generală a adventiştilor de ziua a şaptea la sediul lor mondial din Washington, D.C.

2. Cartea asemănătoare cu Schiţe din viaţa lui Pavel  a lui Ellen White este Viaţa şi epistolele apostolului Pavel.  A fost scrisă de  William J. Conybeare şi John S. Howson şi a fost publicată prima oară în Londra (1851-­52) iar apoi în New York. Schiţele doamnei White n-au mai fost republicate după ediţia din 1883 până când o reproducere întocmai n-a fost făcută în 1974 de către Asociaţia de publicare  Review and Herald.

3. Alfred Edersheim, Elisei profetul (London: The Religious Tract Society,1882). Era „noua ediţie revizuită a lui Edersheim care se găsea în biblioteca lui Ellen White.

4. Istoria biblică: Vechiul Testament a lui Edersheim a fost publicată prima oară într-un set de şapte volume (1876-­87). Compania de publicare a lui Wm. B. Eerdman, a retipărit ediţia din 1890 în două volume ("complete şi neprescurtate") în 1949.

5. Alfred Edersheim, Viaţa şi timpurile lui Isus, Mesia, 5 cărţi. (Londra: Longmans, Green and Co., 1883. New York: E. R. Herrick, 1883).

6. William Hanna, Viaţa lui Hristos (New York: The American Tract Society, n.d. (pref.1863). Această caret afost publicată mai întâi în şase volume separate ca Viaţa Domnului nostru, care e titlul sub care apare la Fundaţia EGW, Document File 884, din biblioteca lui Ellen White.

7. Douglas Hackleman, "Comitetul Conferinţei generale studiază sursele lui Ellen White," Spectrum 10, no. 4 (Martie 1980): 9­15.

8. Eric Anderson, et al., "Trebuie să continue criza?" Spectrum 11, nr. 3 (Februarie 1981): 44­52.

9. John Dart, "Plagiatul găsit în cărţile profetului," Los Angeles Times (23 Octombrie 1980), p. 1.

10. Vance Packard, Cercetătorii Statutului (New York: Simon and Schuster, Pocket Books, 1961). Samm Sinclair Baker, Minciuna permisă (Boston: Beacon Press, 1968). Eric Hoffer, Adevăratul credincios (New York: Harper & Row, Publishers, Perennial Library, 1951).

Next Chapter BACK HOME