Dezvoltarea ghettoului adventist a început aproape în momentul în care mişcarea Miilerită a atins apogeul în 1844 şi a început să decadă. Cu ajutorul lui Ellen White şi a „viziunilor” ei, lui Dumnezeu i se permitea doar să facă munca de tâmplar. Lui Ellen i se „arătase” că uşa harului era închisă pentru toţi cei ce nu acceptaseră mesajul din 1844; aşa că lumea şi cei mai muţi din lume erau lăsaţi afară. Linden oferă o imagine foarte adecvată a evenimentelor în cartea sa Ultima trompetă.1
Exclusivitatea, care începe să se manifeste încă de la începutul oricărui plan religios, şi-a luat încă o dată zborul. Cam acelaşi lucru cu atitudinea care spune:”Doamne, binecuvântează-mă pe mine şi pe soţia mea, pe fiu meu John şi pe soţia lui, pe noi patru şi atât.” Punctul de vedere al uşii închise n-a fost niciodată acceptat cu adevărat de însuşi Wiliam Miller dar a circulat printre câţiva răzvrătiţi. În mod oficial, acest punct de vederea durat până după 1850, când uşa a fost deschisă puţin pentru copiii membrilor credincioşi, pentru ca aceştia să se strecoare, şi mai târziu pentru partenerii de viaţă ai celor ce au crezut.
Este surprinzător că puţin aluat face să dospească toată plămădeala. Chiar şi azi, adventiştii vorbesc despre cei care nu sunt membri ca despre nişte persoane „dinafară”, cumnaţi şi cumnate ai bisericii sau câteodată „cei nemântuiţi”. De apt, în concepţia adventistă, toată lumea era şi este nemântuită. Primul motiv pentru această, „uşa închisă” a fost curând înlăturat din cauză că cei care au pierdut trenul din 1844, au început să moară unu câte unul. După aceea, cei nemântuiţi, chiar şi cei din zilele noastre, au devenit cei care nu L-au acceptat pe Hristos. Pentru creştini,adventiştii, ca să fie un pic diferiţi şi poate ca să adauge puţin farmec, erau aceia care nu mergeau să se închine duminica la biserică (catolică sau protestantă), cei care nu fumau, nu mestecau, nu beau, nu umblau cu fete, nu se duceau la spectacole şi nu purta şi nu mâncau nimic din ceea ce era interzis pentru adventişti, cei care nu îi interesau în mod oficial. De fapt, probabil că punctul de vedere al adventiştilor nu era prea diferit de alte puncte de vedere vehiculate înainte; dar combina totul într-o singură listă pentru a depista mai uşor persoanele pe care biserica dorea să le respingă şi pentru a ţinea acea uşă închisă puţin mai mult timp.
Chiar şi cei din jurul lui Ellen întâmpinau greutăţi atunci când ea exagera prea mult ca să pună de acord lucrurile cu viziunile ei. James, editorul şi soţul ei, a spus clar că s-ar putea să existe o crăpătură în uşa asupra căreia Ellen nu avea contro în totalitate. În 1851, el s–a simţit împins să publice în Review and Herald un articol interminabil (cu referinţe la „cei care avuseseră vreunul din darurile Duhului „) care conţinea aceste cuvinte:
Cei cărora cerul le-a acordat cele mai mari binecuvântări sunt în cel mai mare pericol de a „se mândri” şi de a cădea, de aceea au nevoie să fie îndemnaţi să se smerească şi trebuie supravegheaţi atent. Dar cât de adesea aceştia au fost consideraţi aproape infailibili şi ei înşişi s-au îmbătat cu ideea periculoasă că toate impresiile lor erau îndemnurile directe ale Duhului Domnului. (italice adăugate).2
Acelaşi articol a fost republicat în întregime în paginile editorialului din 1853. Apoi, în editorialul din 1855, James White se referea la declaraţiile publicate înainte cu acelaşi efect şi adăuga: "Nici un scriitor de la Review nu s-a referit vreodată la ele (la viziuni) ca fiind autoritate asupra vreunei probleme. Timp de cinci ani, Review nu a publicat nici una.3 Cu această declaraţie, lupta era începută. James avea să piardă.
Este nevoie de o minte
ascuţită pentru a rezolva două probleme în acelaşi timp.
Adesea, o astfel de minte oferă nu numai răspunsuri valoroase dar
şi multă bună voie. În teologie e chiar foarte
plăcută. A învăţa să nu spui nimic bine este prima
regulă. A doua regulă este să comunici în aşa fel încât
nimeni să nu pună la îndoială concluziile tale filosofice
(dacă ai ajuns la vreo concluzie). E ca şi cum ai învăţa
câte un pic din toate, astfel încât în curând vei şti totul şi nimic.
În majoritatea bibliotecilor, departamentul religie este pasat la secţiunea
filosofie şi chiar asta e – adică definirea şi redefinirea termenilor şi ideilor
care au sfidat definirea de secole.
Ellen şi ajutoarele ei erau maeştrii ai
prelucrării ideilor din trecut. După marea dezamăgire din 22
octombrie 1844 şi după alte câteva preziceri gogonate referitoare la
timpuri şi date şi după condamnarea aproape întregii lumi la iad
datorită faptului că nu a crezut ereziile şi nici ceea ce n-au
înţeles nici milleriţii , grupul avea încă probleme cu uşa
închisă a harului. După ce „a mai trecut puţin timp”, după
cum spunea Ellen, problema a devenit şi mai apăsătoare.
Dacă deschideau uşa din punct de vedere teologic, asta însemna
să admită că au greşit. Dacă păstrau uşa
închisă şi bunul Dumnezeu nu venea să-i scoată din
această dilemă, ar fi murit cu toţii unu câte unu şi n-ar
mai fi contat deloc dacă uşa era închisă sau deschisă.
Cu îndemânarea unui chirurg, Ellen şi grupul
ei şi-au croit drum fără a deschide uşa pentru toţi
dar în acelaşi timp comportându-se ca şi când ar fi deschis-o. Acest
act şovăitor s-a produs prin acceptarea a ceea ce avea să
devină „stâlpul principal” al credinţei adventiste, teoria
sanctuarului. Această teorie, care a devenit doctrina principală a
bisericii, a fost accentuată prima dată de către O. R. L.
Crosier, care a respins-o după aceea.4 Ceea ce face această teorie
este să deschidă uşa aici pe pământ şi mai apoi
să o închidă în curţile de sus. Un cântec popular spunea "Bună
treabă dacă pui mâna pe ea şi poţi pune mâna pe ea
dacă încerci." Adventiştii au încercat mai tare ca toţi.
(De fapt încă mai încearcă şi de aceea a ieşit marele
scandal despre îngrijorările separate dar legate între ele exprimate de
către Paxton, Brinsmead şi Ford).5
Pentru a scurta povestea noastră, iată
ce s–a întâmplat după dezamăgirea provocată de faptul că
Hristos n-a venit în 1844. Plimbându-se printr-un lan de porumb şi
meditând, într-o zi, un fost millerit a spus că s–a gândit că data
stabilită de către milleriţi era corectă dar că
evenimentul era neclar. Nu acestui pământ i se refuza mila şi nu aici
trebuia să se facă dreptate, ci invers. Cerul era locul în care se
hotăra dreptatea (iar mila era încă valabilă aici pe
pământ). Acest proces necesita o grămadă de contabilitate
ţinută în cer, uitat prin dosare, înregistrarea faptelor petrecute
deja au nu, adunarea sumelor de cifre care ar putea duce câteodată la un
total – de unde şi ideea de a face proba. În plus, exista chiar şi
loc pentru lucrurile pe care nu le-am făcut sau la care nu ne-am gândit.
Se presupune că Ellen a scris că "vom da fiecare socoteală
dacă facem mai puţin decât putem. Vom fi judecaţi dacă nu
vom îndeplini ceea ce trebuia din cauză că nu ne-am folosit resursele
pentru a-L glorifica pe Dumnezeu. Pentru că toată cunoaşterea
şi capacitatea pe care le-am fi putut câştiga şi nu le-am
câştigat vor fi o pierdere veşnică."6
Era ca o chemare la arme. Nu conta că unii
sugeraseră că săracul om din lanul de porumb ar fi putut să
vadă o sperietoare de ciori în loc să aibă o viziune. Nici un
antrenor n-ar fi putut să-şi motiveze echipa cu un discurs mai bun.
Cu un îndemn puternic, jucătorii au intrat pe teren – şi de atunci
aleargă încă, într-unul din cele mai elaborate sisteme născocite
despre salvarea prin fapte pe care le-a văzut lumea de la căderea
Ierusalimului în anul 70 d.Ch.
Acceptând faptul că libertatea este
hotărâtă în cer, din 1844, adventiştii n-au apreciat
niciodată ideea că mila şi harul sunt de asemenea disponibile pe
pământ. În anii ’70 şi ’80 când australienii (Paxton, Brinsmead
şi Ford) şi-au spus părerea, au fost acuzaţi că sunt
negustori ambulanţi de „har ieftin”. Acest lucru arată că cei ce
au cârtit nu acceptaseră viziunea Evangheliei, că harul este chiar
mai ieftin – e gratuit.
Atunci când aceşti oameni au vorbit în
public, sistemul i-a exclus. Când îşi înregistrau părerile pe casete ,
liderii spuneau că toţi cei care ascultau erau „infectaţi de
casete”. După care liderii au închis şedinţa anunţând
că discursurile lor pot fi ascultate şi pe casete ce pot fi
cumpărate cu un preţ mic la ieşire. (Se ştie bine că
bisericile sunt cele care vând cele mai multe casete dar ceea ce doare e
competiţia dintre ele. Cineva încearcă întotdeauna să
influenţeze acest drept ceresc).
La sfârşitul anilor ’70 şi ’80, Desmond
Ford, un orator foarte înzestrat, bătea atât de tare la acea uşă
a milei încât vocea lui începuse să se audă prin toată lumea.
Nimic nu le place mai puţin administratorilor decât provocările
şi zgomotele. Mai presus de orice, nu le place să li se
vorbească despre teologie, un subiect tot atât de străin de ei ca
şi limba greacă prin care unii din ei abia au trecut şi pe care
n-au folosit-o niciodată. Dar uşa aceea pe care au închis-o Ellen
şi ajutoarele ei în 1844 trebuia să fie ţinută
închisă. Aşa că, la fel ca cei patru călăreţi di
Apocalipsa, au încălecat pe caii lor moderni şi au purces către
întâlnirea Comitetului pentru vederi asupra Sanctuarului de la Glacier View
Ranch din Colorado, pe 10 August 1980.
Chiar şi cei de la CIA ar fi fost mândri de
paza asigurată acolo iar convenţia prezidenţială ar fi
arătat ca o adunare a cercetaşilor. Era un adevărat grup
internaţional de aproximativ 15 persoane, majoritatea făcând parte
din categoria „executivă” şi astfel văzuţi de biserică
într-un fel au altul. Unii dintre administratori, care (generos vorbind) nu
aveau orientare teologică, încercau să se sprijine pe acea
uşă închisă, şi chiar i-au sugerat o formă de
jurământ de loialitate faţă de fondatoarea Ellen White şi
conceptele ei. Dacă a dovedit totuşi ceva, atunci a dovedit că a
împuşca un om de la distanţă în zilele acelea ar fi fost mult
mai ieftin decât să-l spânzuri în public. A dovedit de asemenea că
dreptatea (după cum au definit-o liderii) şi nu mila era încă
tema bisericii. În final, după multe manipulări şi
simulări, Ford a fost dat afară.7
Efectul nu fusese niciodată îndoios. Aşa
că n-a surprins pe nimeni atunci când vechea Review trâmbiţa: "Privire de ansamblu
asupra unei întâlniri de o importanţă istorică: Comitetul de
examinare a părerilor despre sanctuar, caracterizat de unitate şi
controlat de Duhul Sfânt, găseşte un sprijin puternic pentru
poziţia istorică a bisericii"8 Acele balamale ale uşii
închise ruginiseră rău încă din 1844. Deşi prietenii
şi duşmanii încercau de asemenea disperaţi timp de mai multe
decenii să deschidă puţin uşa, bătrânii bisericii erau
îndeajuns de isteţi ca să vadă ceea ce poate alţii
(teologii de pildă) nu au văzut; şi anume, dacă acea
uşă se va deschide vreodată, cerul şi ghettoul adventist va
fi murdărit prin faptul că va fi disponibil oricui, indiferent de
rasă, crez sau culoare, iar biserica adventistă şi sistemul vor
fi pierdute şi îşi vor pierde pentru totdeauna statutul de a exercita
drepturile cereşti.
Evenimentele trebuiau să ia forma aceasta
pentru că o parte din teologia adventistă constă în faptul
că cei răscumpăraţi ,adică ei, credincioşii
adventişti, bineînţeles) vor sta în timpul erei milenare de aur pe
acele tronuri măreţe de Dincolo şi vor ajuta la judecarea celor
nelegiuiţi. Acolo, toate părţile picante ale faptelor şi
păcatelor altora le vor fi descoperite. Numai acest gând a fost suficient
pentru a-i ajuta pe mulţi credincioşi să meargă până
la sfârşit. Gândiţi-vă că ei ştiu totul despre
toţi cei ce n-au reuşit şi de ce nu au reuşit. Şi când
totul se termină, ei Îi vor da lui Dumnezeu un vot de încredere şi
mulţumiri pentru că lucrurile au ieşit aşa cum au
simţit ei de la început.9
Un alt motiv foarte important din gândirea
adventistă pentru ca să ţină uşa închisă aici au
în cer este evanghelizarea. Cum vor putea ei vreodată să treacă
peste ideea că alţii cu obiceiuri şi deprinderi diferite pot fi
salvaţi ca şi ei? Ce s-ar fi întâmplat cu ideea adventiştilor
că toate celelalte biserici din lume reprezintă prostituatele şi
desfrânatele despre care vorbeşte cartea Apocalipsa? Această idee
provine direct de la profet. Ea văzuse camere de tortură în
subsolurile bisericilor catolice, unde toţi oamenii care acceptaseră
să se închine Duminica aveau să fie însemnaţi cu „semnul fiarei”
şi unde adventiştii, la fel ca şi valdenzii şi husiţii
din vechime, aveau să fie vânaţi şi în final ucişi cu
sabia.10
Frica nu poate înlocui nimic când e vorba de
motivaţia pentru acţiune. Cu frica în oase, chiar şi
şchiopii pot escalada cel mai înalt perete, orbii pot să vadă
îndeajuns iar muţii pot avea o influenţă instantanee. Dragostea,
motivaţia promovată de Scriptură, a făcut cea mai bună
demonstraţie (unii cred că ultima) la Calvar şi aceasta cu mult
timp în urmă. Pe lângă aceasta, dragostea trebuie să fie
învăţată. Frica, împreună cu sora ei geamănă,
Vina, stă întotdeauna la pândă în umbra minţii şi este disponibilă
imediat ce se declanşează butonul corect. Teologii şi
administratorii spirituali sunt experţi în a declanşa butonul corect.
Pentru cei rămaşi pe dinafară în
1844, nu era o idee nouă că dreptatea trebuia cumpărată de
către cel care o primea, iar mila era gratis. Dar ideea a fost
subliniată de condeiul lui Ellen White, În mintea căreia
sălăşluiau cele mai întunecate umbre. În Mărturii pentru
biserică, ea mărturiseşte despre experienţa ei de la
început.11
Nu poate fi trecut cu vederea faptul că la 9
ani a fost lovită cu o piatră, iar izbitura a fost atât de gravă
încât impresia ei de mai târziu era că fusese aproape de moarte. Era
desfigurată pe viaţă. A pus că a zăcut în comă
trei săptămâni. Când a început să-şi revină şi a
văzut cât de desfigurată era, şi-a dorit să moară.
Devenise melancolică şi evita orice companie. Ea spune :” Sistemul
meu nervos era distrus”. 10 Era foarte înspăimântată şi foarte
singură iar adesea era speriată de gândul că ar putea fi
„pierdută veşnic”. Se gândea că va avea „soarta unui
păcătos condamnat"11 şi se temea că-şi va pierde
raţiunea.
Aşa că iată o adolescentă care
de la vârsta de 13 ani până la 17 ani a fost slăbită de puteri,
bolnăvicioasă, needucată, exagerat şi anormal de
religioasă, precum şi anormal de încântată când, pentru prima
oară citea scrieri din 1840 ale lui William Miller ce anunţau
sfârşitul lumii în 1843-44. În
acest timp, ea însăşi a simţit că a fost dată
afară din cer. Într-adevăr, datorită experienţei sale în
viaţă, a fost dată afară şi astfel respinsă de
cei din jurul ei. Cu timpul, atitudinile ei s-au modificat şi ea a ajuns
să se simtă mai puţin respinsă. Dar scrierile ei, chiar
şi cele publicate în anii ’70 şi ’80 arată clar o persoană
care privea foarte înfricoşată ceea ce reprezenta viaţa
reală din jurul ei. A trăit într-o lume înspăimântătoare
şi a tânjit după vremea în care tot ceea ce o speria se va
sfârşi.12
Era în stare să-şi facă rost de
această izolare singură. Uşa ei închisă rămâne
închisă în minţile adventiştilor din ziua de azi. Cu fiecare
nouă criză mondială sau locală, cu fiecare obicei de
neacceptat şi cu toate tradiţiile în schimbare, adventistul îşi
închide uşa şi mai tare, doarme cu lucrurile împachetate şi
tânjeşte după acel act final de dreptate care îi va da numai lui
şi Clanului său siguranţa milei de care are atâta nevoie.13
William S. Sadler – un bine cunoscut doctor
şi chirurg din Chicago de pe vremea a, scriitor, prieten personal al lui
Ellen White, ginerele lui John Harvey Kellogg—scria:
Din când în când se ridică cineva car încearcă să-i facă pe alţii să creadă în lucruri pe care ei le aud au le văd în propriile lor minţi. "Profeţii" independenţi se ridică pentru a ne convinge pe noi de realitatea viziunilor lor. Apar genii ciudate care ne spun despre vocile pe care le aud şi dacă par cât de cât sănătoşi şi obişnuiţi din punct de vedere social în viaţa de zi cu zi, sunt câteodată în stare să cauzeze urmări grave, să dea naştere la secte şi să fondeze biserici; pe câtă vreme, dacă sunt prea îndrăzneţi în imaginaţia lor, dacă văd puţin prea departe sau aud puţin prea mult, sunt înhăţaţi imediat şi băgaţi la loc sigur într-un azi de nebuni.14
Acest azil de nebuni este o zonă sigură şi nu poate fi atacat de logică, argumente, dovezi sau realitate. În ciuda negării tuturor acestor ingrediente ale unui comportament raţional, oamenii vor continua să creadă în ceea ce e de necrezut. Ideile referitoare la uşa închisă, judecata în urma investigaţiilor, negarea doctrinei biblice a harului divin şi a milei divine oferite gratis tuturor prin cruce, toate acestea au fost luate de adventişti şi condiţionate – pe baza conceptelor respinse de majoritate (chiar şi de autori) dar aprobate şi promovate de Ellen White.
Şi aceasta ne duce la ultima uşă care a fost închisă în 1844 de către Ellen şi de către milleriţii rămaşi – Evanghelia, vestea cea bună a salvării. Păcatele adventiste nu sunt niciodată cu adevărat iertate. Ele rămân scrise în cărţile cerului până în ziua ispăşirii, Ziua Judecăţii. Nici un sistem care hrăneşte şi perpetuează un asemenea scandal nu poate aduce fericirea în mintea şi viaţa unui om.
Verificările constante făcute de sistemul bisericii, inspecţiile zilnice cerute de către minte şi investigaţiile însoţite de judecată asupra vieţii, comparaţiile cu vieţile altora – acestea subminează forţa şi curajul. Când „adevăratul credincios” şi-a terminat exerciţiile spirituale zilnice şi şi-a verificat lista cu „ai voie şi n-ai voie", el ajunge extenuat. Concepţia lui despre viaţă este că Dumnezeu îl jupoaie la tot pasul, până când, epuizat, va cădea mort. În fiecare caz, dacă îşi plăteşte toate cotizaţiile, Domnul îi va spune "Bine lucrat, rob bun şi credincios.'"15
Într-un astfel de sistem, sfântul patron devine înlocuitorul Mântuitorului. Cerul şi clipa prezentă sunt văzute prin ochii sfântului acela din sec. XIX. Faptele devin calea de a câştiga sau de a păstra drepturile garantate celor privilegiaţi iar viaţa devine o competiţie „sfântă” cu ceilalţi credincioşi. Nici unui om nu-i place să concureze într-un domeniu în care nu excelează; aşa că fiecare mizează pe ceea ce poate face el mai bine. Ar putea fi dieta pentru unii, îmbrăcămintea pentru alţii, ascetismul pentru extremişti. Oricare ar fi sarcina, viaţa devine un imens efort pentru a câştiga competiţia, urcând în primul rând pe acest stâlp unsuros. Dacă unul poate doar „să reziste până la sfârşit” şi să înfrângă concurenţa, dreptatea spune că locul lui este asigurat în veşnicie, chiar dacă viaţa de acum devine un iad.
Aşa a fost întotdeauna şi aşa va fi mereu atunci când Ellenele de pe pământ îşi conving adepţii că prin ţinerea dosarelor cereşti Dumnezeu va ava sau chiar va satisface sufletul omului sau dorinţa de dreptate. De fiecare dată când teologii sau credincioşii încearcă să se joace jocuri semantice cu doctrinele, sfârşesc întotdeauna prin a-şi pierde Mântuitorul şi Evanghelia şi prin a lăsa după ei o încurcătură mistică. Cât de puţin a realizat tânăra Ellen şi mica ei bandă de credincioşi adevăraţi atunci când a închis uşa în 1844, că, în încercarea lor de a-şi salva faţa din cauza dezamăgirii suferite, au lăsat zeci de mii de oameni fără Domnul şi au închis uşa dragostei şi a milei pentru totdeauna pentru mulţi alţii. Aceasta a fost experienţa tuturor celor care au încercat să devină, sub orice titlu, păstrătorii cheilor salvării—acea Evanghelie a Veştii Bune.