Succesul şi geniul oricărei mişcări religioase constă în a spune membrilor ceea ce vor să audă şi să te asiguri că n-aud ceea ce tu nu vrei să audă. Nimic nu oferă ocazii mai potrivite pentru asta ca presa. Gutenberg n-avea nici cea mai mică idee ce uşi deschidea atunci când a inventat tipograful. Din Evul Mediu, când adevărul era înlănţuit de zidul bibliotecii pentru ca nimeni să nu-l scoată afară din sală (nici chiar cu un permis de acces în bibliotecă), omenirea trebuia să primească şi să accepte ceea ce îi dădeau părinţii bisericii. Sigur că era puţin mai bine decât atunci când părinţii transmiteau cunoştinţele cu puterea pistolului ori a ciomagului, dar tot era o metodă de control.
Arta tipografiei avea să se dezvolte în aşa măsură încât scopul nu era să controlezi trupul cu armele ci să controlezi mintea cu tiparul. Liber cugetătorii au avut întotdeauna necazuri. În vremea lui Moise, dacă cineva făcea un foc pentru a-şi face un ceai de plante de sabat, era omorât cu pietre, şi asta nu în sensul modern al expresiei. Dacă se plimba prin talcioc în zilele de sabat în timpul lui Neemia, risca să i se smulgă barba sau părul. Chiar şi în vremurile Noului Testament, pentru că Anania a ascuns câţiva sicli din zeciuială ca să plătească chiria, a fost omorât de autoritatea divină.1
Aşa că apare tiparul. Presa a folosit o abordare mut mai bună; nici o mizerie de curăţat, nici un cadavru de îngropat. Doar să respecţi două legi: Spune-le oamenilor ce vrei tu să audă; nu-i lăsa să audă ceea ce tu nu vrei să audă. Prima regulă nu-i prea grea, dar a doua implică un anumit control. Dacă oamenii nu ştiu să citească, nu poţi ajunge la ei prin citit; dacă ştiu, poţi ajunge la ei dându-le de citit ceva greşit. Bisericile rezolvă acest lucru punându-l pe seama lui Dumnezeu. Şi asta e o idee veche. De multe ori s-au pus pe seama lui Dumnezeu lucruri pe care nu le-a făcut; şi de a început vremii, diavolul a fost disculpat de lucrurile pe care le-a făcut. (Citiţi Adam şi mărul din povestea Genezei Creaţiei)
Adventiştii n-au fost primii care au pus lucrurile cap la cap, dar au avut mai mult succes ca alţii. Piaţa cu care au început era mică şi împrăştiată, dar cu ajutorul lui Ellen avea să crească şi să se consolideze. James White era un învăţător de elită şi cunoştea puterea presei – mai ales puterea presei controlate şi cu cât era mai bine ca Dumnezeu s-o controleze. Doar să-i convingă pe cititori că Dumnezeu scria ce citeau ei (conferindu-i astfel autoritate) şi că Dumnezeu nu era în ceea ce li se spunea să nu citească. Nu era o idee rea pentru un grup de începători. A mers atunci şi continuă să meargă de atunci încoace – până de curând, când câţiva oameni au avut curajul să sară din tren şi să se întoarcă pentru a vedea ce punea totul în mişcare.2
Cam atât despre sistem. Acum, cum să pui lucrurile cap la cap. Cine avea să scrie e pentru Dumnezeu? Sigur că nu James. Încercările sale în scriere cuprindeau doar patru cărţi, toate copiate aproape în întregime de la alţii. Ellen, care avea doar o educaţie de trei clase, nu scrisese deocamdată nimic remarcabil. Nu era o combinaţie prea profitabilă într-o perioadă când educaţia începea să prindă teren. Poate că într-un alt timp şi într-un alt loc. Dar treptat, a avut loc strălucitul experiment care a făcut ca lucrurile să meargă, sclipirea de geniu. De ce să nu fure tot, în numele lui Dumnezeu?
La urma urmelor, se mai întâmplase şi înainte - sau aşa aveau să se justifice apărătorii moderni ai credinţei adventiste după vreo sută trei zeci de ani. A ajuns să se spună că sfântul Luca a copiat de la sfântul Marcu şi că Pavel fura materiale de a greci fără să le spună măcar. Ioan care a primit apocalipsa fura ideile de la păgânii antici iar Iuda a făcut o probă cu unele lucrări mai vechi. Chiar şi Moise, în loc să ia cele zece porunci de la Dumnezeu, se spune că le-a luat de la Hammurabi, un dătător de lege antic, sau chiar de la aţii dinaintea lui.3
Era ceva natural în zilele lui Ellen. Înainte de ea, fusese Emanuel Swedenborg, care a avut viziuni pentru rege şi familia regală cam prin 1740. E a fondat o biserică şi a văzut o grămadă de lucruri pe care aţii nu le-au văzut, din care unele s-au întâmplat. Liderul quakerilor din America, Ann Lee, ca şi Ellen, n-avea nici o educaţie dar le scria „mărturii” membrilor. Ca şi doamna White, cerea "un tip special de îmbrăcăminte," şi "era împotriva războiului şi a cărnii de porc." În 1792, Joanna Southcott, o servitoare de casă, cu părinţi săraci şi puţină educaţie, a anunţat că e proorociţă şi a declarat că transele ei i-au arătat că Hristos avea să vină în curând.4
Joseph Smith, faimos pentru secta mormonilor, tocmai ieşise din scenă în 1844. A fost o mare dezamăgire pentru el şi pentru adepţii săi, căci a fost împuşcat. Călătoria lui a fost scurtă. S-a născut în 1805 şi a murit în 1844, anul în care doamna White începea să aibă revelaţii. A fost sărac şi necunoscut până a început să aibă "viziuni" şi "revelaţii" şi să vadă îngerii şi să vorbească cu ei. A învăţat despre a doua venire şi adepţii lui aveau să devină Sfinţii zilelor din urmă (alte biserici erau păgâne sau neamuri). Ca şi adventiştii, Biserica sfinţilor din zilele din urmă a rescris Biblia prin profetul ei şi a primit noi revelaţii – deşi unele cercetări recente par să confirme faptul că materialul a fost furat.5
Lista nu se termină. Mary Baker Eddy, faimoasa fondatoare a ştiinţei creştine, a fost prezentă în majoritatea viţii lui Ellen. Deşi gândeau diferit, discipolii amândoura credeau că profetul lor e inspirat de Dumnezeu şi că scrierile lor trebuie folosite pentru a interpreta biblia. Remarcabilul Charles T. Russell, al cărui nume e legat de Turnul de veghe şi martorii lui Iehova, a trăit şi el în perioada lui Ellen. Adepţii lui cred că sunt singura biserică adevărată şi că toate celelalte sunt "Babilonul." Adventiştii ar trebui să subscrie la ultima parte, cu excepţia faptului că se consideră pe ei singura biserică adevărată.6
Ellen începea încet să ia materialele altora. La începutul anilor 1840 doi bărbaţi care au fost impresionaţi de mişcarea lui Miller au fost Hazen Foss şi William E. Foy. În Septembrie 1844 se presupune că Foss a primit o viziune că adventiştii, cu încercările şi persecuţiile lor, erau în drum spre Cetatea lui Dumnezeu. I s-a spus că dac refuză să transmită mesajul celorlalţi atunci acesta va fi transmis celui mai slab dintre copiii Domnului. Foy luase şi el legătura cu viitorul şi spusese despre el în presă şi la întruniri publice din ianuarie 1842. Îl ascultase Ellen pe Foy în sala Beethoven din oraşul ei natal din Portland, Maine, pe când era copil? Fiind înrudită cu Foss prin căsătorie, nu există nici un motiv să credem că nu se poate să fi citit sau auzit despre viziunile lui şi ale lui Foy.
Scena era acum perfectă pentru Ellen şi
Dumnezeu. Cei doi bărbaţi refuzaseră să vorbească
public despre viziunile lor, iar unuia
din ei i se spusese că Dumnezeu le va da celui mai slab dintre cei mai
slabi. Deci cine putea fi mai slab decât Ellen? a începutul anului 1842, pe
când nu avea nici 15 ani, avea o grămadă de probleme fizice şi
emoţionale, după cât spune ea însăşi. Avea încă
probleme în 1844. Chinul ei emoţional şi fizic putea fi rezultatul
dezamăgirii provocate de pierderea entuziasmului lui Miler în ce
priveşte lucrurile eterne. Cu unele reţineri datorate vârstei ei
şi lipsei ei de experienţă, a luat torţa din mâinile
căzute ale lui Foy şi Foss şi
a pornit la drum cu prima ei viziune 8 Era o copie aproape identică a
viziunilor pe care Foy şi Foss le-au recunoscut ca fiind din
partea lui Dumnezeu, şi era atât de aproape de original că garanta
succesul viitor ale unuia din cele mai remarcabile cazuri de "împrumut"
literar pe care le-a văzut lumea vreodată.
O ediţie a dicţionarului Webster defineşte
plagiatorul astfel:
Oricât ar părea de dur, definiţia o
caracterizează pe Ellen la vârsta de 17 ani ca fiind o hoaţă –
una care a rămas aşa toată viaţa ei, cu încurajări
şi ajutor enorm din partea altora. Pare să fie o judecată foarte
dură. Mulţi din apologeţii din prezent ai lui Ellen White au
încercat s-o disculpe din această situaţie, sugerând că poate
Dumnezeu are un standard diferit pentru profeţi.9 Aţii par
mulţumiţi cu gândul că "toată lumea o făcea."
Se pare că le-a scăpat faptul că o asemenea logică, cerul
ar fi limita comportamentului uman.
Alţii credeau că "ea pur şi
simplu nu ştia." Dar sigur că muţi din aceia din jurul ei
din toţi aceşti ani ştiau şi erau frământaţi. Uriah
Smith, unu din editorii de la început, apoi pentru multă vreme de la Review,
ştia. În 1864 a
apărut următorul articol nesemnat pe pagina editorială:
Acesta e un cuvânt folosit pentru a semnifica "furtul
literar," sau luarea producţiilor altuia şi publicarea lor ca
fiind ale tale personale.
În Criza mondială din 23 Aug.1864, găsim o poezie intitulată cum era de
aşteptat "Pentru Criza mondială" şi semnată "Luthera B.
Weaver." Ceea ce ne-a surprins a fost faptul că a m găsit în ea imnul nostru familiar,
Această parte a fost scrisă de Annie R.
Smith, şi a fost publicată prima oară în Review, vol ii, nr. 8, pe 9 Dec.1851 şi apare în
cărţile noastre de imnuri de la prima ediţie scoasă de
atunci. Dar ce e mai grav e faptul că partea aceasta e mutilată,
deoarece versul al doilea, cel mai semnificativ, a fost scos,
Dar poate că acesta i-ar fi trădat cu
siguranţă originea, deoarece foarte puţini oameni din ziua de
azi , cu excepţia adventiştilor de ziua a şaptea, au ceva de
spus despre toate poruncile lui Dumnezeu. Dorim ca porţiuni din Review, sau
oricare din cărţile noastre să fie publicate la orice scară
şi tot ce cerem este ca să ni se facă dreptate,
recunoscându-ni-se dreptul de autor.10
Editorialul cinstit al lui Smith a avut un efect
de lungă durată asupra publicaţiei. În 1922, când Francis M.
Wilcox a devenit editor, Review a publicat două articolele scurte despre
subiectul furtului. Unu din ele, nesemnat, era o pagină editorială cu
titlul "Eşti un plagiator? Dacă da, te rog nu scrie
pentru Review.11 Celălalt scurt articol intitulat "Plagiatul
Spiritual" de J. B. Gallion, era mai specific:
În acelaşi ton cu politica „sinceră
şi deschisă” a lui Review care pare să încurajeze
cititorii să se poarte cinstit, au mai fost şi cei care au încercat
s-o facă pe Ellen să adopte aceeaşi politică. Un articol
din iunie din Review din anul 1980 afirma că de îndată ce i
s-a spus ce greşit era să facă ceea ce făcea, e-a spus
tuturor că de atunci încolo va recunoaşte oricui dreptul de autor. Un
cititor scria pentru Review întrebând
data acestei conversaţii şi recunoaşteri remarcabile. Iată
răspunsul pe care restul publicului cititor nu l-a citit niciodată:
Iată. În 1909, data de mai sus, Ellen avea
atunci 82 de ani,cu şase ani înainte de a muri. În aproape 70 de ani de
furt de idei, cuvinte, fraze, n-a mărturisit nici măcar odată
ceva specific. Editorii făceau o declaraţie vagă referitoare la revizuirea
Tragediei veacurilor – numai
după ce cartea iscase mute controverse.
Unul care fură scrierile altuia şi le publică cu numele său.... Luarea sau
imitarea limbajului, ideilor şi gândurilor altui autor şi
reprezentarea lor ca fiind lucrarea personală originală.... Actul
furtului lucrării literare a altuia sau al introducerii pasajelor din
scrierile altuia şi prezentarea lor ca aparţinându-i lui; hoţ literar.
Plagiatul
"Sus pe munte obosită,
Umblă turma împrăştiată"
"Acum ei caută lumina adevărului, şi merg pe urmele ei;
Ţinând cele Zece porunci, sfinte, drepte şi adevărate.
Se hrănesc cu cuvintele vieţii,
Atât de plăcute la gust,
Ascultând toate vorbele Stăpânului şi plecându-se umili la picioarele
Sale."
Plagiatul e actul prin
care un autor sau scriitor foloseşte producţiile altuia
fără să-i recunoască dreptul de autor. De exemplu, dacă
ai scrie un articol în care ai băga "Psalmul vieţii" sau
orice parte din el şi dacă ai permite publicarea lui cu numele
tău, ca fiind propria ta producţie şi nerecunoscând dreptul
poetului Longfellow, ai fi vinovat de infracţiunea plagiatului. "Ei
bine," spui tu, "toată lumea ştie că Longfellow a scris 'Psalmul vieţii.'
" Mulţi ştiu, e adevărat, dar mulţi nu ştiu. Cei
care nu ştiu pot fi înşelaţi uşor; dar fie că
ştiu, fie că nu ştiu, aceasta nu-ţi micşorează
vina. Ai luat ce nu-ţi aparţine şi prin urmare eşti vinovat
de furt literar. Poate că sunt puţini aceia care cad în păcatul
plagiatului în lumea literară!12
Cereţi data când Ellen White a dat instrucţiuni ca autorii din materialul citat să fie
incluşi în notele de subsol din scrierile ei. Dat era cam prin 1909. Mai
întrebaţi şi prin ce lucrări de mai târziu s-au aplicat aceste
instrucţiuni. Singura carte unde s-au aplicat a fost Tragedia
veacurilor care a fost apoi
republicată cu aceste note de subsol în 1911?13
Scuza finală pentru profeţi şi văzători, atunci când descoperirile sunt prea aproape de ei, este că Dumnezeu le-a cerut să o facă,că văd şi spun lucruri pe care alţii e-au spus şi că pot să vadă şi să spună exact aceleaşi cuvinte ca şi alţii deoarece Dumnezeu li le-a dat lor mai întâi. Pur şi simplu n-au spus nimănui până n-au fost descoperite.
Robert W. Olson, actualul preşedinte de la Fundaţia White, adoptă această abordare în lucrarea lui din 1 septembrie 1978, intitulată, "Limbajul lui Wylie folosit pentru a descrie ceea ce ea văzuse deja pe 15 mai 1887." Lucrarea face o comparaţie între jurnalul lui Ellen, scris în Elveţia în 1887 şi un citat a lui James A. Wylie din Istoria Protestantismului, 1876. Iată-l:14
| Ellen G. White | James A. Wylie |
|---|---|
| Zurich e plăcut situat pe malul lacului Zurich. E o întindere maiestoasă de apă, împrejmuită de mauri înalte, acoperite cu vii şi păduri de pin, din mijlocul cărora strălucesc cătune şi vile, printre copacii şi dealurile cultivate care conferă varietate şi frumuseţe priveliştii, în timp ce departe, la orizont, gheţarii strălucesc aurii printre nori. La dreapta, regiunea e mărginită de parapetul stâncos a lui Albis Alp, dar munţi se dau înapoi a ţărm şi, permiţând luminii să străbată până la suprafaţa lacului şi pe încântătoarele sale ţărmuri fertile, dă o frumuseţe peisajului pe care creionul sau pensula artistului n-ar putea s-o egaleze. Lacul vecin Zug contrastează puternic cu Zurich. Apele liniştite şi ţărmurile somnoroase par veşnic înfăşurate în umbre. [ms. 29-1887] | Zurich e plăcut situat pe ţărmul lacului cu acelaşi nume. E o întindere maiestoasă de apă, înconjurată de maluri ce se ridică uşor, îmbrăcate ici cu vii, acolo cu păduri de pin, printre care strălucesc cătune şi vile albe care dau viaţă peisajului, în timp ce departe, la orizont, gheţarii se amestecă cu norii aurii. La dreapta, regiunea e mărginită de parapetul stâncos a lui Albis Alp, dar munţii se dau înapoi de la ţărm şi, permiţând luminii să cadă liber pe faţa lacului şi pe ţărmurile lui încântătoare şi fertile, conferă peisajului văzut din oraş o prospeţime şi un aer care contrastează puternic cu acu învecinat Zug, ale cărui ape liniştite şi ţărmuri somnoroase par veşnic înfăşurate în umbrele munţilor maiestuoşi. |
Ideea că Ellen a văzut mai întâi totul de la Dumnezeu, în cuvintele oricărei persoane de la care copia nu-i era nouă lui Olson. În 1889, la Healdsburg, California, unii din apărătorii lui White au avut o discuţie aprinsă cu membrii grupului pastoral local. După ce le-au arătat zeci de comparaţii de la autorii pe care Ellen îi folosise pentru materialul ei, pastorii din Healdsburg au spus:
Liderul Healey vrea ca acest comitet să creadă că nu e o femeie citită. Şi le-a cerut să creadă că faptele istorice şi chiar citatele i-au fost date în viziune, fără să depindă de surse obişnuite de informaţii. Observaţi că Wylie îi recunoaşte atunci când citează bula papală iar Doamna White n-o face. E important să observăm cel puţin că Wylie, un scriitor neinspirat, a fost mai cinstit din acest punct de vedre decât doamna White, care pretinde că toate faptele istorice şi chiar şi citatele îi sunt date în viziune. Probabil un caz de viziune defectuoasă.15
Iată nişte pastori, care probabil credeau în inspiraţie şi viziuni, care nu vroiau să accepte ideea că Dumnezeu trecuse cu vederea mijloacele omeneşti pentru a ajunge la oameni cu ajutorul ui Ellen.
Ceea ce fac majoritatea oamenilor atunci când, în aşa-numitul lor zel religios, lucrurile devin atât de încurcate ca în cazul lui Ellen şi al scrierilor ei, este să dea vina pe Dumnezeu. Adam a făcut acest lucru când Satan a înşelat-o pe Eva. Adventiştii de la Fundaţia White au făcut acelaşi lucru când au avut ideea că Însuşi Hristos a copiat puţin când ne-a dat Porunca de aur din Matei 7:12. Presupunând că într-adevăr a luat-o de la Rabinul Hillel, care avusese această idee în urmă cu o generaţie.16 Sigur că tehnic nu e nici o problemă ca Dumnezeu să fure, deoarece se presupune că totul Îi aparţine, dar se pare că ne dă nouă tuturor un exemplu prost.
Există două motive pentru care Ellen a furat materialul altora, ni se spune acum în lucrarea din 1979 de la Fundaţia White. Primul motiv este că nu putea să scrie prea bine. E o abordare destul de nouă pentru adventişti, deoarece i-au citat cuvintele, propoziţiile şi paragrafele cuvânt cu cuvânt timp de aproape un secol în dezbaterile lor în scris şi orale – declarând întotdeauna frumuseţea scrierilor ei. Al doilea motiv este că Dumnezeu a lăsat afară din Canon foarte mult material necesar pentru a face întregul inteligibil.17 Cu mult ajutor de la personalul ei, viziunile lui Ellen au reuşit şi până în secolul XX au fost adăugate la Canon mai multe lucruri decât ştia chiar Dumnezeu. Se pretindea întotdeauna că niciodată n-a adăugat nimic a Canon. Dar când oamenii de la Fundaţia White au adunat toate cuvintele pe care le-a scris, au ajuns la cifra de 25,000,000 de cuvinte. Specialiştii spun că, chiar şi atunci când aproximăm punctele şi alte semne de punctuaţie, apar o grămadă de tunuri (lb. engl. canon -tun) care trag în oameni!
În acelaşi articol din 1979 de la Fundaţia White ni se spune că Ellen nu ştia adesea ce face.18 Poate că era adesea inconştientă, în acest caz deoarece membrii comitetului de la Glendale care s-au întrunit în ianuarie 1980 pentru a examina acuzaţia că ea copiase de la cei din jurul ei mult mai mult decât ştiau ceilalţi, sau cel puţin decât recunoşteau ceilalţi, au spus că furtul era mult mai mare decât se aşteptaseră şi că cifra era alarmantă!19 ultimul grup care a ajuns să vadă şi să spună acelaşi lucru a fost cel de la conferinţa bibică din 1919. A fost dat afară din cauza eforturilor sale iar raportul său devastator „s-a pierdut” până când, de curând, cineva de a bibliotecă a dat peste raportul întrunirii. (Spectrum, cu statutul său independent, a publicat acest raport în 1979 fără formalitatea unui permis.20)
Comitetul de la Glendale din ianuarie 1980 – a
încetat şi el să mai existe imediat – a purtat mute discuţii la
nivel înalt referitoare la care ar fi cuvântul, cel mai potrivit pentru a fi
folosit -"împrumut" "plagiat," sau "parafrazare."
Nu s-a suflat nici măcar o sugestie nimănui (nici măcar în
camera bărbaţilor din timpul pauzelor) că exista posibilitatea
ca Ellen să fi furat materialul.21 Dar dacă una din definiţiile
dicţionarului ale cuvântului împrumut
e acceptabilă ("a lua sau
obţine ceva cu promisiunea de a returna acel lucru sau echivalentul lui"),
atunci nici ea nici ajutoarele ei n-au simţit că „împrumutau” ceva.
Nu numai că au negat că ar fi luat
vreodată ceva (până când dovezi mai recente au arătat că a
făcut-o) dar s-a spus mereu că Dumnezeu a făcut-o. În 1867 Ellen
a spus:
În 1876 spunea:
Plasându-se împreună cu scrierile sale la un nivel din ce în ce mai ridicat, spunea în 1882:
Odată cu trecerea timpului, aceste
pretenţii au crescut, până când a fost gata să se întreacă pe sine însăşi (1882):
Apoi punea întrebarea:
O problemă a fost faptul că Daniel March,
în cartea ui Scene nocturne din Biblie scrisese cu ani în urmă:
Expresiile mi s-a arătat au ajuns să ie un obicei, căci erau din ce în ce mai dese.
Mamele îşi iubesc copiii cu o
dragoste idolatră şi le îngăduie poftele atunci când ştiu
că le vor afecta sănătatea şi va atrage asupra lor
boală şi nefericire....
Au păcătuit împotriva Cerului şi a copiilor lor iar Dumnezeu le va trage la răspundere.
Directorii şi profesorii din şcoli…28
Dacă nu te simţi vinovat şi vrei
să petreci ceva timp uitându-te prin lucrările altora, vei găsi
aceleaşi lucruri, cu excepţia expresiei mi s-a arătat în lucrările unui scriitor dinaintea ei pe
care-l citise şi-l admirase:
Directorii şi profesorii din şcoli…29
Practicile acestea pot fi unul din motivele pentru
care Fundaţia White avea să scoată declaraţia
interesantă de pe caseta lor din 1980, care spunea că unele din
expresiile ei mi s-a arătat erau
cunoscute.30 Iată care e cuvântul. Poate avea sensul că cel
puţin un motiv, dacă nu toate, pentru care au trebuit să fie
schimbate expresiile mi s-a arătat din scrierile de la început ale lui Ellen a
fost faptul că ajutoarele ui Ellen începeau să cunoască
problema.
Referitor la „ajutoare", William S. Sadler avea să scrie mai
târziu că cercetările arătau că majoritatea misticilor
şi magicienilor timpurilor moderne îşi luaseră „precauţia
de a se înconjura de complici pregătiţi şi de încredere.31 Ne
vom întâlni mai târziu cu complicii de încredere ai lui Ellen.
Ceea ce nu ştia Sadler despre aceste ajutoare
era faptul că ei au ajutat-o pe Ellen "să împrumute" viziunile
ei. În una din ilustraţiile remarcabile din înşelătoria
„împrumutului”, Ellen avea să
scrie un articol în Review and Herald din 4 aprilie 1899, care
avea să apară mai târziu în Mărturiile
ei către biserică. Avea să spună:
Ceea ce e incredibil despre acest articol este
că majoritatea materialului a fost luat din cartea Marele Învăţător, scrisă
de John Harris în 1836. Astfel, ea pune cuvintele lui John Harris în
gura lui Dumnezeu ca fiind viziunea ei. Nu era aşa. Cuvintele pe care le-a
copiat erau de fapt scrise în introducerea cărţii lui Harris, de către Herman Humphrey, care,
ca preşedinte al colegiului Amherst, scria introducerea pentru prietenul
său Harris.33
Adventiştii moderni au întrevăzut acest fiasco
în publicaţia denominaţiei, Review and Herald, dar nicăieri nu s-a recunoscut că
Harris îi fusese de mare ajutor lui Ellen la scrierea Dorinţei
veacurilor, Faptelor apostolilor, Fundamentelor educaţiei creştine, Sfaturilor
către profesori, ca şi la alte cărţi ale ei.34
Oricâtă bravadă s-ar fi făcut în Review, tot nu se putea da nici o explicaţie
satisfăcătoare pentru felul în care Harris şi Marele Învăţător au ajuns să fie Dumnezeu, Marele
Învăţător, prin intermediul lui Ellen White. Iar această
tranziţie a avut loc de mai multe ori prin creionul lui Ellen.35
Deşi sunt
la fel de dependentă de Duhul Domnului în scrierea viziunilor mele ca
şi atunci când le primesc, totuşi cuvintele pe care le folosesc
pentru a descrie ce am văzut sunt ale mele.22
În vremurile de
demult, Dumnezeu a vorbit oamenilor prin gura profeţilor şi
apostolilor. În zilele acestea El le vorbeşte prin Mărturiile Duhului Său23
Dacă slăbiţi încrederea poporului lui Dumnezeu în mărturiile pe care
el li le-a trimis vă răzvrătiţi împotriva lui Dumnezeu la
el cum au făcut-o Core, Datan şi Abiram.24
Când am fost în Colorado, eram aşa de apăsată din cauza voastră că, în
slăbiciunea mea...m-am sculat la trei dimineaţa ca să vă
scriu. Dumnezeu vorbea prin lut. Puteţi spune că această
comunicare era doar o scrisoare. Da, era o scrisoare, dar dictată de Duhul
lui Dumnezeu ca să vă arate lucruri care mi-au fost arătate. În aceste
scrisori pe care le scriu, în mărturiile pe care le aduc, vă
arăt ceea ce mi-a arătat Domnul. Nu scriu un singur articol în ziar
care să exprime ideile mele. Sunt ceea ce mi-a descoperit Dumnezeu în
viziune – preţioasele raze de lumină care strălucesc de a tron.25
Ce voce veţi recunoaşte ca fiind vocea lui Dumnezeu? De ce putere dispune
Dumnezeu ca să vă îndrepte greşelile şi să vă arate pe ce cale sunteţi? ... Dacă
refuzaţi să credeţi fără nici o umbră de
îndoială şi de nesiguranţă, nu veţi crede
niciodată. Îndoiala care cere o cunoaştere perfectă nu va ceda
niciodată în faţa credinţei. Credinţa se bazează pe
dovezi nu pe demonstraţii. Domnul ne cere să ascultăm vocea
datoriei atunci când în jurul nostru sunt alte voci care ne îndeamnă să
o luăm în direcţia opusă. Ni se cere atenţie sinceră
pentru a distinge vocea care vine de la Dumnezeu.26
Nu trebuie să amânăm ascultarea noastră până când dispare orice
umbră de nesiguranţă şi posibilitatea greşelii.
Îndoiala care cere cunoaştere perfectă nu va ceda niciodată în
faţa credinţei căci credinţa se bazează pe probabilitate
nu pe demonstraţie.... Trebuie să ascultăm de vocea datoriei atunci
când alte voci strigă împotriva ei şi e nevoie să asculţi
cu atenţie pentru a distinge pe cea care vine de la Dumnezeu.27
Mi s-a arătat că o cauză a stării deplorabile a lucrurilor este
faptul că părinţii nu se simt obligaţi să-şi
crească copiii după legile fizice.
Şi părinţii au obligaţia să-şi înveţe şi
să-şi oblige copiii să ascute de legile fizice pentru binele lor....
Cât e de ciudat şi de iresponsabil ca mamele să-şi iubească
copiii atât de mult încât să le permită lucruri despre care ştiu
că le vor face rău şi că-i vor face nefericiţi în
viaţă. Fie ca muţi copii să fie feriţi de astfel de
mame şi de o asemenea bunătate crudă."
La întrunirea
taberei din Queensland din 1898, mi s-au dat instrucţiuni pentru
lucrătorii noştri. În viziunile din timpul nopţii, pastorii
şi lucrătorii păreau să fie într-o întrunire unde se
ţineau lecţii biblice. Noi am spus "Azi, Îl avem pe Marele
Învăţător cu noi," şi am ascultat cu interes cuvintele
Lui. E spunea: "Există o mare .. "32