Dacă Patriarhi şi profeţi era piatra de căpătâi a teologiei adventiste, atunci Dorinţa veacurilor era piatra din capul unghiului gândirii adventiste şi părerilor Hristologice. În prefaţa volumului al doilea (1877),  Spiritul  Profeţiei,  se spunea:

Când Editorii au scos primul volum al acestei lucrări, au simţit că vine în întâmpinarea unei nevoi realizate de mult de lumea creştină, ce arunca lumină asupra unui subiect foarte interesant pentru mintea creştină, relaţia Fiului lui Dumnezeu cu Tatăl şi poziţia lui în Cer, împreună cu căderea omului şi lucrarea de mijlocire a lui Hristos între el şi Creatorul lui.

În acest al doilea volum, autorul continuă cu interes înnoit subiectul misiunii lui Hristos, manifestată în miracolele şi învăţăturile Lui. Cititorul va descoperi că această carte oferă un ajutor de nepreţuit în studierea lecţiilor date de Isus în Evanghelii. Autorul, scriitor religios şi vorbitor, a lucrat pentru public timp de mai mult de 20 de ani. Fiind ajutat în studiul Scripturilor şi în lucrarea ei de învăţător religios prin iluminarea specială a Duhului lui Dumnezeu, ea se califică în mod deosebit să prezinte faptele din viaţa şi lucrarea lui Hristos, în legătură cu planul divin al răscumpărării oamenilor şi să aplice practic lecţiile lui Isus datoriilor simple din viaţă.

Una din caracteristicile cele mai plăcute ale acestei cărţi e limbajul simplu şi direct în care autoarea îmbracă gândurile ce strălucesc de adevăr şi frumuseţe. 1

În anii ce au urmat, ar fi fost evitate o grămadă de necazuri şi situaţii stânjenitoare dacă câţiva alţii ar fi primit şi ei credit pe lângă „Duhul lui Dumnezeu”. Deşi Scripturile explică clar că orice dar bun şi desăvârşit vine de la Dumnezeu, unele din darurile de scriere ale lui Ellen s-au dovedit a-şi avea sursa la câţiva oameni. La sfârşitul anilor late 1970 Robert W. Olson, de la Fundaţia White (care e întotdeauna împinsă să-şi ţină cititorii şi membrii bisericii la curent cu astfel de lucruri), a recunoscut destul de târziu că într-adevăr Ellen trăsese cu ochiul la lucrarea altor autori când a scris Dorinţa veacurilor:

Faptul că Ellen White le este îndatorată altor autori a fost recunoscut de mult de către Adventiştii de ziua a şaptea....

Nu se cunoaşte amploarea exactă a împrumuturilor lui Ellen White din Tragedia veacurilor  ....

Studiile lui Raymond Cottrell şi Walter Specht au arătat că Ellen White a împrumutat cam 2.6 la sută din cuvintele ei din Dorinţa veacurilor de la William Hanna- Viaţa lui Hristos ....  Totuşi, W. C. White şi Marian Davis menţionează amândoi alte cărţi despre viaţa lui Hristos pe care Ellen White le-a folosit.. De asemenea, e clar că a împrumutat din nişte lucrări nemenţionate de W. C. White sau domnişoara Davis, cum ar fi Marele Învăţător a lui John Harris...

Împrumuturile literare ale lui Ellen White nu se limitează la cele trei cărţi amintite mai sus....

Ellen White nu poate fi numită "copistă" deoarece mai întotdeauna rescrie, reformulează şi îmbunătăţeşte ce-a scris autorul original atunci când foloseşte materialul altui autor....

Referitor mai ales la scrierea Dorinţei veacurilor, W. C. White afirmă

"Înainte de lucrarea ei de scriere a Vieţii lui Hristos şi într-o anumită măsură în timp ce scria, citea din lucrările lui Hanna, Fleetwood, Farrar şi Geikie. Nu ştiu să-l fi citit pe Edersheim.  Ocazional, făcea referire la Andrews."-W. C. White către L. E. Froom, ianuarie, ????

O comparaţie între Dorinţa veacurilor şi diferitele vieţi ale lui Hristos disponibile în zilele ei arată că s-a inspirat mai mult sau mai puţin [italice adăugate] nu numai din autorii menţionaţi mai sus de W. C. White, ci şi din March, Harris şi alţii. 2

Articolul lui Olson, care poate constitui una din cele mai revelatorii mărturisiri făcute de Fundaţia White, merită studiat în detaliu. Dacă ar fi fost răspândit, chiar şi la scară mică, publicului în general şi bisericii la scară largă (ceea ce nu s-a întâmplat acum când scriu aceste rânduri), poate că această carte n-ar mai fi fost scrisă. Adesea, numai "cel dinăuntru" care adună aşa numitele informaţii "top secret" ştie unde să trimită şi ce să trimită – dacă ar privilegiul să ştie că există astfel de informaţii.

A scrie sau a spune că "Îndatorarea lui Ellen White faţă de alţi autori e un fapt recunoscut de mult de adventiştii de ziua a şaptea" e doar o continuare a minciunii albe. Deşi tehnic e adevărat că, încă din anii 1880, biserica a început o acţiune de corectare referitor la folosirea materialelor altora în numele lui Dumnezeu şi a lui Ellen, declaraţiile au fost făcute totdeauna într-un spirit de apărare şi justificare rapidă.

Articolul lui William S. Peterson, dintr-un număr al lui Spectrum din 1971, avea să atragă asupra sa o grămadă de acuzaţii spirituale care, în limbajul şoferului de camion, ţi-ar zbârli părul pe tine. Se spunea că nu era adevărat că Ellen împrumutase. De la acel număr din toamnă până în anii 1980 jurnalul a continuat să aducă acuzaţii şi contraacuzaţii, negări şi dezminţiri care încearcă să  respingă orice sugestie că ar fi inclus vocabularul altcuiva sau ar fi fost influenţată în scrierile ei. 3

Până când Neal C. Wilson, preşedinte al Conferinţei generale, nu le-a scris celor 18 membri ai comitetului special de la Glendale înfiinţat pentru a revizui cantitatea de descoperiri despre „împrumuturile” lui Ellen, cititorii lui Adventist Review  n-au aflat că folosise lucrările altora pentru "informaţii descriptive, biografice, istorice, spirituale şi ştiinţifice." 4 După cum i-a arătat unul din membrii comitetului lui Wilson, "Nu mai rămâne loc pentru altceva decât pentru revelaţia directă. Asta trebuie să decidem?" 5 Cu siguranţă că personalul de la Fundaţia White ştiuse tot timpul că majoritatea bisericii era neinformată despre cantitatea şi amploarea „împrumuturilor” ei.

Cel puţin, mulţi din învăţaţii bisericii care au încercat să-şi bage nasul în materialul istoric de la Fundaţia White care i-ar ajuta să facă comparaţii cu scrierile altora, ştiu că au primit foarte puţin ajutor şi încurajare din partea acelora ce păzesc încăperea sacrosanctă de la Fundaţie. Politica"revelaţiei selective " (adică Fundaţia selectează ce se poate arăta) a avut o asemenea influenţă încât doar atunci când membrii Clanului ies din scenă, biserica se poate aştepta la informaţii care pot duce la adevăr. De nenumărate ori, persoanele din acel birou, în timpul turneului lor naţional – pe care-l ac destul de des pentru a ajuta la liniştirea nativilor neliniştiţi – au trebuit să se confrunte cu întrebarea de ce nu poate fi deschisă camera pentru toţi cercetătorii iar informaţia să devină disponibilă atât pentru prieteni cât şi pentru duşmani şi de ce selectarea e întotdeauna lăsată pe seama Clanului.

Articolul din 1980 din "Adventist Review" :

Chiar şi acelora care au avut propria lor cheie a încăperii (ca să spunem aşa) li s-a părut fascinat faptul că uşa închisă poate fi deschisă chiar dacă foarte puţin. Donald R. McAdams, el însuşi un cercetător competent a lui Ellen şi a scrierilor ei, dădea o notă de speranţă în această privinţă într-un articol din Spectrum din 1980:

În 20 martie 1980, Adventist Review, într-un articol intitulat "Asta cred eu despre Ellen G. White " Neal Wilson informa biserica despre comitetul lui Rea [de la Glendale]. Raportul iniţial indică faptul că "în scrierile ei,Ellen White a folosit surse la o amploare mult mai mare decât ne-am dat seama sau am recunoscut până acum...." [italice adăugate.]

Afirmaţia reprezintă un articol foarte semnificativ care a apărut în Review în acest secol. Preşedintele conferinţei generale recunoaşte deschis şi onest că Ellen White a folosit alte surse şi arată bisericii o definiţie a inspiraţiei care va fi nouă pentru mulţi adventişti şi ameninţătoare pentru unii din ei. Trebuie să aşteptăm să-i dăm un răspuns complet lui Walter Rea până când îşi va prezenta dovezile sub formă definitivă scrisă în faţa bisericii.6

Inevitabil, McAdams a reacţionat aşa cum a făcut-o, deoarece e un istoric onest care a petrecut el însuşi mult timp între 1972­-73 examinând un capitol din Tragedia veacurilor, comparând un capitol din ea cu o jumătate de capitol al istoricului James A. Wylie şi a găsit dovezi incontestabile de dependenţă. Partea interesantă şi semnificativă a acestei poveşti, după cum spune el, este că Fundaţia White nu permitea acestui istoric al bisericii să-şi publice lucrarea sau concluziile bisericii sau lumii. 7

McAdams avea alt motiv ca să fie îngrijorat de ceea ce se întâmpla. Era unul din membrii comitetului special de la Glendale căruia i-a scris Wilson. Văzuse unele dovezi auzise prezentarea din 28­-29 ianuarie 1980 şi le spusese el însuşi colegilor săi că dovezile erau într-adevăr „uimitoare”. Chiar sugerase că „dacă fiecare paragraf din Tragedia veacurilor ar primi note de subsol aşa cum trebuie, aproape fiecare paragraf ar primi note de subsol. " E interesant că acei membrii ai comitetului prezenţi din partea lui Fundaţia White nu l-au combătut. 9

Şi cum ar fi putut? Erau în posesia unor informaţii privilegiate. Ronald D. Graybill, secretar asistent la Fundaţia White era prezent la întâlnire. Lucrase şi el la dosare şi, în mai 1977, terminase o comparaţie a lui Ellen White şi parafrazarea ei apropiată a altui istoric, Merle d'Aubigne. Pe măsură ce-şi continua studiul, nu mică i-a fost surpriza să descopere că nu era vorba nicidecum de d’Aubigne ci de o versiune popularizată a lui d'Aubigne, îngrijită de Reverend Charles Adams pentru tinerii cititori, iar acest material fusese publicat mai întâi nu în Tragedia veacurilor, ci în articolul 11 Octombrie 1883 din Semnele timpurilor intitulat "Luther în Wartburg”. Concluziile acestei simple poveşti misterioase au fost după cum  McAdams îl citează pe Graybill:

Pare să nu existe nici un fapt istoric obiectiv în povestirea doamnei White pe care să  nu-l fi luat din surse literare din care s-a inspirat, cu o singură excepţie: ... Impresia generală trasă de acest cercetător din acest studiu este că susţine ideea principală a lui McAdams –că partea narativă istorică obiectivă şi comună se baza pe munca istoricilor nu pe viziuni.

Aşa că de ce nu am spus asta de la început? Cea mai apropiată mărturisire a venit din partea fiului ei Willie White (scrisoare din 4 Noiembrie 1912):

Când scria capitolele pentru Tragedia veacurilor, câteodată descria parţial un eveniment istoric important iar atunci când copistul care pregătea manuscrisul pentru tipar făcea cercetări cu privire la timp şi loc, mama spunea că aceste lucruri sunt amintite de istorici de încredere. Hai să introducem datele folosite de aceşti istorici. Alteori, atunci când scria ce i se arătase, mama găsea nişte descrieri atât de perfecte ale evenimentelor şi prezentări ale faptelor şi doctrinelor scrise în cărţile denominaţiei noastre încât copia cuvintele acestor autorităţi. 12

Afirmaţiile lui Willie au fost modificate într-o afirmaţie din 1969 de către fiul său Arthur: "Doamna White a încercat mereu să evite influenţa celorlalţi." 13

Mai e şi alt membru al grupului de la Fundaţia White care a rămas liniştit în timpul întâlnirii din ianuarie 1980. Era Robert W. Olson, numit la conducerea Fundaţiei White, atunci când a ieşit la pensie Arthur L. White în 1978. Olson, poate mai mult decât oricine din cameră, cu excepţia lui W. Richard Lesher (director la Institutul adventist de cercetări biblice) ştia unde sunt îngropate unele cadavre, deoarece unele din ele erau aduse la viaţă mai înainte de a putea fi îngropate.

În 1977 şi 1978 Olson a primit un număr de scrisori care deschideau noi orizonturi informative despre relaţia lui Ellen cu careta ei Patriarhi şi Profeţi. Pentru Olson, investigaţiile luaseră o turnură urâtă deoarece începeau să se apropie de Dorinţa veacurilor.  Când a fost întrebat despre zvonul persistent că Ellen primise ajutor omenesc la pregătirea Dorinţei, se pare că nu şi-a mai amintit de scrisorile şi materialele pe care le-a primit, cu excepţia cazului când spunea că raportul despre ajutor era depăşit şi că nu exista nici un motiv să credem că Dorinţa veacurilor nu era produsul lucrării lui Ellen White. 14

Ştia foarte bine că procesul „împrumuturilor” lui Ellen  se încinge, căci el scrisese o scrisoare remarcabilă referitoare la acest lucru către personalul de la Fundaţie, pe 29 noiembrie 1978, chiar cu 2 ani înainte de întâlnirea unde nega acum că exista vreo problemă. Scrisoarea era delicată şi nu se adresa publicului. Pentru a asigura onestitatea, includ toată scrisoarea în secţiunea apendice a acestui capitol. Iată câteva fragmente:

Cam acum 8 sau 10 uni, liderul Rea mi-a trimis o copie a câtorva din investigaţiile sale care arătau după părerea lui că Ellen White era foarte dependentă de Edersheim pentru unele din lucrurile scrise în Dorinţa veacurilor, cât şi pentru organizarea propriu-zisă a cărţii şi pentru folosirea multor titluri ale capitolelor..

Atunci i-am scris liderului Rea şi l-am rugat să nu mai continue cu alte planuri de publicare a descoperirilor sale până când n-aveam ocazia să vorbesc personal cu el, la întâlnirea taberei conferinţei din Southern California care avea loc în a doua jumătate a lui iulie 1978. Liderul rea a fost imediat de acord cu această sugestie. Când am luat parte la întâlnirea de lângă Palmdale, California, în iulie anul trecut, am stat câteva ore de vorbă cu liderul Rea şi am obţinut aprobarea sa de a reţine publicarea lucrării sale la scară largă până când nu aveam ocazia să ne uităm noi mai întâi la ea..... Liderul Rea a fost de acord să ne dea oricât timp era necesar înainte să continue cu planurile sale....

Prin intermediul lui Jim Nix de la  Loma Linda şi Ed Turner de la universitatea Andrews, am aflat că există cineva în zona Loma Linda care face comparaţii între Dorinţa veacurilor  şi cartea lui Hanna despre "Viaţa lui Hristos." Jim Nix mi-a spus că a văzut cartea lui Hanna şi că era foarte subliniată cu roşu şi albastru şi că se presupune că era chiar cartea care se folosea în biroul de la Fundaţia White atunci când doamna White îşi pregătea cartea Dorinţa veacurilor. Jim Nix a fotocopiat această carte şi ne-a trimis-o aşa că o avem aici în birou.... [Italice adăugate.]

Ed mi-a mai spus despre un profesionist, un dentist după câte ţin eu minte, care locuia în zona Victorville....Acest profesionist avusese recent acces la „Viaţa lui Hristos” a lui Hanna şi, după ce a citit-o , i-a spus lui Ed că „a rămas trăsnită”  să vadă asemănarea pe care a descoperit-o între Hanna şi Ellen White. 15

Soluţia sugerată de acest om al lui Dumnezeu, care a jurat să descopere adevărul şi lumina, sună cam aşa:

Singura alternativă [din patru sugerate] care mi se pare rezonabilă este ultima. Nu va costa Fundaţia White nimic pentru timpul acordat de Jim [Cox] şi cred că putem sta destul de aproape de el în aşa el încât concluziile la care ajunge să fie aceleaşi în esenţă cu concluziile la care am ajunge noi dacă am ace noi înşine lucrarea. Am putea să-i cerem lui Jim să facă un raport către un comitet la 2 sau 3 săptămâni 16

Mai târziu, la întâlnirea comitetului din Glendale, s-a explicat că scrisoarea era doar o formulare nereuşită, al cărei sens putea fi interpretat greşit. 17 Totuşi, cuvintele lui Arthur White au fost interpretate greşit atunci când a scris despre acelaşi subiect aceluiaşi grup:

Amintiţi-vă că pregătirea din universităţi pentru a accepta şi a crede doar ceea ce poate fi dovedit spre satisfacţia cercetătorului poate duce foarte uşor la o abordare sceptică care nu ia în consideraţie că pot apărea trăsături alarmante în scrierile inspirate, având ca rezultat nevoia de credinţă aşa cum a explicat clar Ellen White în discuţia referitoare la investigaţiile Bibliei şi a scrierilor ei...

"Toţi cei care caută cuie în care să-şi agaţe  îndoielile le vor găsi...."

"Neîncrederea în Dumnezeu e rezultatul natural al unei inimi neregenerate..."

"Satan are puterea de a semăna îndoieli şi se a ridica obiecţii la mărturia pe care o trimite Dumnezeu..

Din Tragedia veacurilor, p. 527; Mărturii, vol. 5, p. 675. 18

Poţi să-ţi închizi ochii şi să auzi uşa trântindu-se şi închizându-se cu şi mai mare zgomot, în timp ce călăreţii pierduţi ai fricii şi vinei străbat cerul năvălind. Ceea ce spune în continuare nu pare să fie o politică a uşilor deschise:

Dacă participă şi universitatea Andrews- oare  se ştie că învăţaţii pregătiţi cu metode de cercetare la universităţile cunoscute au distrus credinţa în Biblie şi în dependenţa dintre credinţă şi povestirile biblice? Sunt oare capabili să judece corect în domeniile în care onestitatea absolută în acceptarea datelor şi credinţa bazată pe dovezi sunt factori importanţi? În luarea deciziilor atunci când cercetătorul are mai multe alegeri, oare va da greş credinţa în inspiraţia lui Ellen White? 19

Ar fi dificil de tras concluzia din aceste două misive confidenţiale că oamenii bisericii adventiste sunt încurajaţi să afle tot adevărul despre Ellen- incluzând abilitatea ei de a folosi materialul altora fără să le acorde credit pentru propriile ei lucrări.

Mai trebuie amintită şi o altă informaţie pentru ca imaginea să fie completă. Robert Olson participa la întâlnirile comitetul de la Glendale cu un document străvechi dar îngrijorător în poală. Fusese „descoperit” doar cu câteva săptămâni în urmă în holul birourilor de la Fundaţie de către Desmond Ford, în căutarea lui după adevăr. Era un document atât de revelator încât dacă Olson l-ar fi citit sau l-ar fi folosit la întrunire, sesiunea s-ar fi scurtat cu jumătate de zi sau chiar mai mult. Era scris de W. W. Prescott (lider pentru multă vreme şi fost vicepreşedinte al conferinţei generale a bisericii adventiste) care el însuşi a scos la lumină unele lucruri. Scrisoarea era datată din 6 Aprilie 1915 şi era adresată fiului lui Ellen, Willie, cu care acel Prescott din scrisoare lucrase multă vreme:

Mi se pare că o mare responsabilitate zace pe umerii acelora din noi care ştiu că există erori grave în cărţile noastre autorizate şi care totuşi nu depun nici un efort deosebit să le corecteze. Oamenii şi pastorii noştri obişnuiţi se încred în noi să le oferim afirmaţii de încredere şi folosesc cărţile noastre ca autoritate suficientă în predicile lor iar noi îi lăsăm an după an să afirme lucruri despre care ştim că nu sunt adevărate. Nu pot să cred că acest lucru e corect. Mi se pare că le înşelăm încrederea pastorilor şi oamenilor noştri. Mi se pare că se depune mai mult efort pentru a împiedica şocul unor oameni care cred decât pentru a corecta aceste greşeli.

Scrisoarea dumneavoastră arată că doriţi să mă ajutaţi dar mă tem că e cam târziu. Experienţa din ultimii şase sau opt ani şi mai ales lucrurile referitoare la aceste subiect despre care am vorbit împreună m-au afectat în mai multe moduri. A trebuit să trec peste nişte şocuri grele şi după ce am dăruit cea mai bună parte a vieţii mele acestei mişcări am puţină pace şi satisfacţie de aici şi ajung la concluzia că tot ce-mi rămâne de făcut este să ac în linişte ce pot face conştiincios şi să-i las pe ceilalţi să continue fără mine. Sigur că nu e nici pe departe un sfârşit fericit pentru lucrarea mea de-o viaţă dar mi se pare că e cea mai bună schimbare pe care pot s-o fac. Modul în care au fost manipulate scrierile mamei dumneavoastră şi impresia falsă despre ele care e promovată încă printre oameni mi-au produs multe incertitudini şi încercări. Mi se pare că a fost practicată înşelătoria la alcătuirea unora din cărţile ei, deşi probabil neintenţionat şi că nu s-a depus nici un efort deosebit pentru a nu face abuz de minţile oamenilor referitor la părerile greşite despre care se ştia că există în scrierile ei. Dar n-are rost să deschidem aceste subiecte. Ani de zile am vorbit împreună despre ele dar nu s-a produs nici o schimbare. Totuşi cred că ne îndreptăm către o criză care va veni mai devreme sau mai târziu, mai degrabă mai devreme. S-a instaurat deja un sentiment puternic de reacţiune. 20

Dovezile de mai târziu arată de ce Prescott era mult mai îngrijorat decât reiese din scrisoare. El însuşi, cu binecuvântarea altor lideri, ajutase la scrierea unora din cărţile de care se plângea. Cum putea oare cu conştiinţa curată (n-avem nici o dovadă că nu era un om cu conştiinţa curată) să lase biserica să continue să creadă în lucrurile la a căror scriere ajutase împreună cu alţii şi care trebuiau acum primite ca autoritatea finală a vocii lui Dumnezeu şi urmau să devină baza pentru Hristologia mondială adventistă (acesta însuşi un subiect de interes deosebit pentru Prescott).

Acum, e de la sine înţeles – din informaţiile deţinute de Fundaţia White  şi din materialele care se scurg din alte surse – că biserica întâmpină probleme în cazul lui Ellen şi a furturilor ei. Se identifică prea multe lucruri din locurile din care a furat. Aşa cum scria McAdams în articolul lui din Spectrum:

Cam la vremea în care Fundaţia White răspundea dovezilor că Ellen White împrumutase extensiv de la istoricii protestanţi la pregătirea  Tragediei veacurilor, un alt cercetător le atrăgea atenţia asupra dovezilor că împrumutase şi de la autorii seculari ai altor cărţi pentru seria Tragedia Veacurilor, mai ales pentru Preoţi şi regi şi Dorinţa veacurilor. Walter Rea pastor al bisericii din Long Beach California a afirmat pe baza dovezilor inconclusive prezentate în câteva lucrări nepublicate că sursa principală pentru Profeţi şi regi era istoria Bibliei: Vechiul Testament de Alfred Edersheim publicată original în şapte volume între 1876 şi 1877 şi că Via-a şi timpul lui Isus, Mesia  a lui Edersheim, publicată mai întâi în 1883 era o sursă principală pentru Dorinţa veacurilor....

Conştientizarea tot mai mare din cercurile adventiste referitoare la cercetările lui Walter Rea şi studiile asupra Tragediei veacurilor cereau alt răspuns în Review.

Judecând după exemplele folosite de Arthur White pentru a ilustra relaţia lui Ellen White cu Hanna în articolele 4, 6 şi 7 arată că sigur avea la dispoziţie studiul detaliat şi complet al lui Walter Specht. Dorind să afle adevărul despre sursele lui Ellen White pentru Dorinţa veacurilor şi nevrând să fie luată pe nepregătite de către cercetările lui Walter Rea sau ale altcuiva, Fundaţia White a împuternicit doi învăţaţi eminenţi adventişti să studieze în întregime relaţia dintre Dorinţa veacurilor şi Viaţa Domnului nostru a lui  William Hanna. Raymond F. Cottrell pentru multă vreme editor al cărţilor de la asociaţia de publicare Review and Herald a luat primele 45 de capitole; iar Walter F. Specht profesor de Noul Testament la universitatea din Loma Linda a luat capitolele 46-86. 21

Odată cu însărcinarea lui Cottrell şi Specht  de a studia Dorinţa veacurilor  a lui Ellen,  biserica era zguduită. Pe înălţimi se înţelegea că dacă fluxul de apte şi informaţii spăla fundaţia Dorinţei veacurilor, atunci piatra din capul unghiului sfintei Ellen era pusă serios în pericol iar minciuna albă era dată pe faţă. Nu toată lumea înţelegea acest lucru dar mulţi lideri realizau acest lucru foarte bine şi se temeau.

Era un risc calculat prin urmare, atunci când adventiştii le-au cerut la doi din cei mai buni oameni care erau aproape de pense să ia din nou armele. Mărturia celor doi era impecabilă. Cottrell, un adventist din a treia generaţie, slujise în biserică în diferite slujbe înalte, una din ele fiind cea de editor la Review and Herald aproape toată viaţa. Specht era cunoscut ca învăţat, preşedinte de departament şi decan al unora din cele mai bune instituţii ale bisericii. Se aştepta din partea amândoura să aducă sarcinii încredinţate nu numai experienţa lor de o viaţă ci şi integritatea lor.

Raportul dat la sfârşitul a şase luni de studiu a fost un şoc – nu atât prin ceea ce spunea cât prin ceea ce descoperea, prin ceea ce nu  accentua. Însuşi faptul că se foloseau nişte date atât de complexe arăta că biserica ca întreg nu ştiuse nimic despre minciuna albă şi că liderii erau hotărâţi să nu lase biserica s primească decât informaţii care li se păreau lor acceptabile.

Amândoi au fost precauţi în acest raport.  Specht, în timp ce recunoştea că Hanna fusese folosită de Ellen atât în prima ediţie a Spiritului profeţiei (volumele doi şi trei) cât şi în ultima ediţie a  Dorinţei veacurilor, a tras concluzia că îi plăcea mai mult parafrazarea lui Ellen decât propria lucrare a lui Hanna. 22 Deşi descoperise că copiatul de la Hanna ţinuse de la început până la sfârşit, simţea că problema nu e chiar atât de gravă pe cât o făcuseră să pară alţii.

Cottrell, mai puţin precaut, a calculat că Ellen a luat 2.6 la sută din Hanna. 23 Pentru a obţine aceste cifre incredibile, a arătat modelul de  "contabilitate creativă" pe care-l folosise.

S-a acordat atenţie faptului că era posibil ca Ellen White să se fi bazat într-o oarecare măsură pe Hanna pentru pasajele din Scriptură pe care le citează şi/sau pentru ordinea în care le introduce câteodată. Totuşi, două argumente exclud posibilitatea unei concluzii clare referitoare la orice legătură între pasajele din Scriptură citate....

În plus, White şi Hanna au folosit amândouă versiunea King James a Bibliei...probabil ediţii cu referinţe  pe margini.... De asemenea, probabil că amândouă au folosit aceeaşi concordanţă. . . pentru  a localiza pasajele biblice cu legătură. Astfel, chiar dacă nici una din scriitoare n-a văzut vreodată ce-a scris cealaltă, e posibil ca amândouă să se refere la alte pasaje din Scriptură aproximativ în aceeaşi ordine. Mai mult, două persoane la fel de familiare cu Biblia descoperă că multe din aceleaşi pasaje cu legătură le vin în minte  şi  le introduc în ordinea aproximativ sugerată de naraţiunea Evangheliei....

Mie. . . aceste fapte. . .îmi sugerează  că orice asemănare între pasajele citate din Scriptură sau ordinea în care apar e cel puţin în mare parte, dac nu în întregime, o simplă coincidenţă şi n-are nici un rost să stabilim dacă, sau în ce măsură, Ellen White s-a folosit de Hanna...

Numai acolo unde ambii scriitori folosesc cuvinte identice sau neobişnuite într-o asemenea succesiune, poate fi stabilită asemănarea literară fără nici o îndoială. [italice adăugate.] 24

Cottrell căzuse în capcana din care Francis D. Nichol nu s-a mai eliberat niciodată – folosind studiul pentru a dovedi că  Ellen nu „citase” direct din alţi autori aşa mut cum s-a spus. Părea să treacă cu vederea peste faptul că  parafrazarea  e cea mai subtilă şi potenţial cea mai înşelătoare formă de copiat. Chiar şi McAdams spunea în articolul său din Spectrum:

Într-adevăr, există nişte paragrafe parafrazate foarte apropiate şi alte paragrafe în care, deşi cuvintele lui Ellen White sunt diferite, e clar că urmează ideile prezentate de Hanna. [Italice adăugate] 25

După ce a încercat să diminueze influenţa altor autori asupra scrierii Dorinţei veacurilor, Cottrell a recunoscut:

Totuşi, există numeroase cazuri de corelaţie literară clară care dovedesc în mod decisiv că Ellen White s-a folosit de unele din cuvinte, fraze, idei şi de succesiunea ideilor. 26

Ca răspuns la afirmaţia lui că "în nici un moment n-am găsit nici eu nici Specht vreo propoziţie în Dorinţa veacurilor identică cu una din Viaţa lui Hristos, nici măcar ceva substanţial" 27 îi sugerez cititorului să se uite la secţiunea fragmentelor din acest capitol. 28 Ba mai bine, ar trebui să vă faceţi rost de co copie a lui Hanna de la bibliotecă şi să vă convingeţi personal.

Deşi textul raportului n-a fost răspândit la scară largă în întregime; cifra de 2.6 la sută  a fost citată  şi repetată peste tot. Adventiştii s-au apucat de ea cum se apucă un om care se îneacă de un colac de salvare şi se îndreaptă spre ţărm strigând că a fost salvat. În realitate, scopul studiului era atât de limitat că unele din problemele cele mai grave rămân fără răspuns. De exemplu:

a. Biserica ca întreg într-adevăr n-a ştiut de amploarea minciunii albe - iar "fraţii" nu sunt nerăbdători ca membrii să afle.

b. Cel mai devreme prin anii 1870 şi cel mai târziu pe la începutul anilor 1900s Ellen şi ajutoarele ei  au fost adânc implicate la scară largă în sustragerea materialelor din scrierile altora.

c. Dacă chiar şi procentul lui Cottrell (oricât ar fi de corect) s-ar extinde la lista tot mai mare de autori identificaţi ca fiind folosiţi de Ellen şi ajutoarele ei, biserica şi profetul ei s-ar găsi într-o mare încurcătură şi s-ar contura o explicaţie.

 d. aptul că Ellen s-a folosit de  Hanna şi de alte surse nu era o "revelaţie selectată," făcută cu permisiunea lui Dumnezeu pentru a umple o scenă ici şi colo şi a ajuta memoria slabă a unui profet, ci era un comentariu continuu şi o parafrazare a fiecărui pasaj sau capitol selectat  - adesea cu pauze pentru un discurs personal, dar şi adesea extinzând acest discurs pentru a fi izbitor de asemănător cu materialul devoţional al autorului de la care s-a copiat. 29

e. Poate că cea mai distrugătoare dovadă găsită este faptul că orice ajutor ar fi avut Ellen, uman sau divin, avea o abilitate stranie de a se întoarce şi a culege materiale noi de fiecare dată când se întorcea. Câteodată gândurile, cuvintele şi propoziţiile care fuseseră luate la început de la un autor (1870-­84) erau şterse în creaţia de mai târziu (Dorinţa veacurilor). Câteodată, era înlocuită o amplificare a materialului aceluiaşi autor. Dar câteodată, (mai ales atunci când la început copiase extensiv) se lua material din alte surse şi de la alţi autori, astfel încât culoarea ultimelor fire nu intra în contrast cu modelul final al ţesăturii făcute de –a lungul anilor. E clar că, plănuitorii umani ştiau bine toate hărţile pe care le foloseau în călătoriile din toţi aceşti ani. 30

Totuşi, fiind din fire şi practică un învăţat cinstit, Cottrell a permis mai târziu integrităţii sale să învingă moştenirea şi prejudiciile lui adventiste. Tăcerea lui a fost ruptă pe 19 septembrie 1981, când Los Angeles Times,  într-un articol de John Dart, editor religios, citea dintr-o scrisoare sosită a din partea lui Cottrell:

Combinaţia dintre investigaţiile lui Ford şi Rea şi tratamentul pe care l-au primit din partea administratorilor bisericii prezintă o criză "cu ameninţarea foarte reală a schismei în biserica pe care o iubim' conform unui învăţător biblic adventist în poziţie de lider, Raymond F. Cottrell. Cottrell, editor de cărţi mai mult de 30 de ani la Adventist Review, i-a acuzat pe administratorii bisericii pentru criza "Ford-­Rea" într-un articol al unui număr ce urma să iasă al jurnalului independent Spectrum, publicat de forumurile adventiste cu gândirea schimbată

Ford şi Rea "sunt amândoi prieteni ai bisericii, nu duşmani, în ciuda aptului că , în ambele cazuri, înţelepciunea unora din tacticile lor poate fi pusă la îndoială" scria Cottrell. Pentru istoricii de mai târziu, continua Cottrell, "criza Ford­-Rea va părea ca punctul culminant logic, poate inevitabil al aproape unui secol în care problemele asupra cărora au atras atenţia au fost îngropate sub preşul denominaţiei. " 31

Însăşi schiţa preliminară a lui Cottrell ("Criza noastră prezentă: Reacţie la un deceniu de obscurantism") era chiar mai  specifică şi mai devastatoare în acuzaţiile sale, în care continua să spună:

Singurele elemente noi sunt aplicaţia extinsă a lui  Ford şi demonstraţia lui Rea în ce priveşte dependenţa literară a lui Ellen White. Existe dovezi documentate ale faptului că învăţătorii noştri biblici ştiau foarte bine problemele exegetice pe care le necesită interpretarea noastră tradiţională a cărţilor Daniel şi Evrei, cel puţin cu douăzeci de ani în urmă şi de asemenea ştiau şi de dependenţa literară a lui Ellen White. Dar încercări repetate, bine intenţionate din timpul anilor ce-au urmat (nouăzeci şi respectiv şaptezeci şi cinci de ani)' făcute adesea de învăţători biblici competenţi a căror loialitate faţă de biserică nu poate fi pusă la îndoială, au fost îngropate în întregime de biserică în mod oficial, mai mult sau mai puţin eficient, iar în unele cazuri, oamenii care îndrăzneau să pună întrebări , au avut aceeaşi soartă. 32

În final, a dat vina pe anumiţi administratori:

Deceniul dintre 1969 şi 1979 oferă cadrul istoric imediat al dilemei noastre actuale. Înaintea acestui deceniu, învăţătorii noştri biblici lucrau în linişte la rezolvarea acestor probleme, în mod individual sau în cercuri scolastice, conştienţi de faptul că biserica se apropia de o criză pe care o realiza doar vag. În povestirile mele personale, strânse de-a lungul anilor, există multe documente contemporane despre ceea ce se făcea şi despre măsurile oficiale luate de conferinţa generală pentru a înăbuşi aceste investigaţii scolastice.  Aceste dovezi ale unei confuzii bine intenţionate sunt vitale pentru înţelegerea actualei  noastre dileme pentru că aceasta, mai presus decât orice alt factor, i-a determinat pe Ford şi Rea, mai ales pe Ford, să "facă publice" întrebările lor. Direcţia în care acţionează în prezent e un răspuns la confuzie, nu o încercare gratuită de a stânjeni biserica. Biserica însăşi e responsabilă pentru această criză , nu Ford sau Rea!

Majoritatea din evenimentele următoare din timpul perioadei 1969 - 1979 pot fi documentat din dosare personale. Pentru cele câteva dosare neacoperite în dosarele mele personale, pot fi găsite dovezi în altă parte şi /sau alte persoane pot verifica faptele.

Politica anunţată a lui Robert H. Pierson,  preşedinte al Conferinţei generale, spunea că administratorii, nu învăţătorii biblici sau teologii trebuiau să ia decizii teologice în biserică. În aceşti ani, a repetat această politică persoanelor individuale şi comitetelor conferinţei generale şi a implementat-o numind oameni neşcoliţi (mai ales pe Willis Hackett şi pe Gordon Hyde) să păstorească turma comunităţii scolastice adventiste, să guverneze Comitetul de cercetare biblică şi Comitetul consultativ geoştiinţific şi, restructurând aceste comitete într-un mod menit să asigure control eficient administrativ asupra lor. 33

Cottrell era doar unul din mulţii soli cu mai multe veşti proaste pentru biserica în criză. Fred Veltman, conform cu Adventist Review din toamna lui 1980, era omul pe ai cărui umeri urma să stea mantaua adevărului. Datorită necazului provocat de studiul lui Rea, Review spunea:

După o examinare atentă a datelor, [Comitetul de la Glendale din 28-­29 ianuarie 1980] a tras concluzia că faptul că Ellen White a folosit surse era mult mai extins decât realizam noi şi recomanda ca un expert în analiză literară să înceapă un studiu amănunţit al Dorinţei veacurilor.  Această sugestie a fost adoptată de conferinţa generală. Deja Dr. Fred Veltman, un învăţat l Noului Testament a facultăţii din Pacific Union College, e angajat full time în acest proiect, care se aşteaptă că va dura cam doi ani. 34

După ce-a analizat materialul despre controversa asupra lui Ellen G. White pe care-l avea la dispoziţie  Veltman scrisese o critică detaliată a Comitetul consultativ al preşedinţilor executivi din Washington. În acel raport, cita aceleaşi lucruri pe care le spunea Raymond Cottrell:

Dovezile lui Walter Rea şi concluziile lui vor fi şi sunt deja foarte dăunătoare pentru credinţa aderării noastre la EGW.

Să spui că "am văzut" şi expresii asemănătoare ce se referă la conştiinţa nu la originea cerească a conţinutului viziunilor înseamnă să le ceri oamenilor să nu creadă în ceea ce au fost învăţaţi toată viaţa lor. Citirea clară a expresei în contextul ei vrea să înţelegem că există o sursă cerească pentru viziune. Această explicaţie îi forţează pe oameni să tragă concluzia că nu poate fi subînţelesă integritatea lui EGW. 35

Edward Heppenstall, multă vreme teolog adventist, e şi el citat de Veltman:

Materialul lui Walter va avea un efect zguduitor asupra membrilor bisericii. Multe din răspunsurile care se dau acum nu sunt satisfăcătoare în realitate pentru aceia care au examinat datele. 36

Chiar şi Desmond Ford, teologul australian, face un rezumat devastator, după cum reiese din cuvintele lui Veltman:

Des nu crede că EGW a intenţionat să înşele. În acelaşi timp, nu poate fi de acord cu poziţiile luate sau deja susţinute  în biserică că scrierile lui EGW sunt o extensie a Canonului, reprezintă o autoritate pentru doctrina bisericii şi sunt infailibile.

Des îl vede pe Walter Rea ca fiind refractar să publice şi dorind să meargă înainte cu fraţii dacă aceştia ar lua în serios problema aceasta şi dovezile. 37

Veltman însuşi concluzionează:

Răspunsurile pe care le dă purtătorul de cuvânt al bisericii pe măsură ce Walter pune întrebările nu sunt în mare parte satisfăcătoare. În plus, credibilitatea liderilor bisericii scade cu fiecare publicare nouă. Biserica e luată în continuu prin surprindere şi e în defensivă. Şi fiecare punct pe care îl admite biserica e „un punct marcat” pentru Walter. Biserica ar trebui să fie în prima linie, făcând studiile şi informând membrii când au fost evaluate cu atenţie datele. Ce e atât de greu de înţeles e motivul pentru care biserica nu doreşte să coopereze cu Walter când el e gata să lucreze cu biserica.

Walter e hotărât să ajungă în miezul problemei şi să-l facă cunoscut bisericii. Nu vrea altă generaţie care să treacă prin propria lui agonie de dezamăgire. Acest lucru nu poate fi negociat cu  Walter şi e greu să-i zdruncini convingerea,, ţinând cont de dovezile şi istoria acestei probleme în biserică. Întrebarea ridicată de expresiile "mi s-a arătat" e probabil cea mai grea pentru a primi un răspuns. 38

Într-adevăr, liderilor bisericii le era greu să înfrunte realitatea, dar era clar că trebuie făcut ceva repede. Aşa că, la fel ca întotdeauna, bătrânii obosiţi de la PREXAD (engl. Comitetul consultativ al preşedinţilor executivi) şi Fundaţia White, s-au întors spre sursa pe care le-o neagă aşa de des membrilor lor - legea. Se părea că e ultima lor speranţă de a potoli furtuna care nu vroia să treacă şi pentru care erau nepregătiţi.

Avocatul bisericii AZŞ hotărăşte că din punct de vedere legal, White nu era vinovată de plagiat datorită timpului în care a trăit

Numărul din 17septembrie 1981 al lui Review anunţa că avocatul lor catolic declara că, din punct de vedere legal, Ellen White nu era o plagiatoare conform definiţiei avocatului şi că, prin urmare, lucrările ei nu constituiau î încălcare a legii copyright-ului. 39 Acest raport – care e limpede că nu ataca implicaţiile morale, spirituale sau teologice din miezul problemei – a adus prea puţină linişte şi s-au auzit doar câteva oftaturi de uşurare din partea cititorilor informaţi.

La concluzia generală se mai adaugă şi faptul că Arthur Delafield, un alt războinic obosit dar plin de râvnă, a fost chemat înapoi în luptă. Delafield, care călătorise în circuit pentru Fundaţia White timp de vreo 25 de ani, a scris o replică la o scrisoare a unui membru laic din Australia. Pe lângă faptul că punea întrebări, acest laic dăduse glas unei convingeri:

Trebuie să recunosc că eram furios câteodată şi dezamăgit. Nu eram furios pe Walter Rea ci pe "sistem." Întrebarea nu e cum să-l reducem la tăcere sau să-l discredităm pe Walter Rea (sau  Forumul, sau pe oricine altcineva), ci dacă ceea ce spune el e adevărat. Pot să trăiesc cu adevărul despre Ellen White, dar mi-ar fi greu să mă entuziasmez că fac parte, pe lângă faptul că promovez şi sprijin, o organizaţie care s-a bazat pe nişte minciuni sau pe intimidare pentru a supravieţui.

Replica lui Delarleld a produs fiori. Într-un stil specific pontifului a declarat:

Scrisoarea dumneavoastră din 27 mai adresată preşedintelui Conferinţei generale a ajuns în acest birou. Liderul Wilson doreşte să vă aduceţi aminte de el cu sentimente călduroase de frate. Asistentul lui administrativ, Arthur Patzer, m-a rugat să vă răspund deoarece am petrecut 25 de ani în birourile de la Ellen G. Fundaţia White ca unu din secretari iar acum am devenit unul din mentorii pe viaţă din consiliul de la Fundaţia White....

Walter [Rea] a petrecut mai mult timp căutând paralele în scrierile lui Ellen White cu surse neinspirate decât oricine altcineva din afara Fundaţia White. A pus aceste paralele una lângă alta şi greutatea dovezilor ar părea să arate că Ellen White era aproape o creatură a timpurilor ei – o plagiatoare cu capacităţi enorme de a încorpora scrierile altora în propriile ei mesaje scrise şi de a lua toate meritele numai pentru ea.

Spun că cele de mai sus par a fi ceea ce a dovedit Walter Rea. Totuşi, un cercetător atent  ... e foarte tulburat de „dovezile” lui Walter Rea." Nu spun asta pentru că sunt atât de multe ci pentru că el crede că sunt aşa de multe şi se înşeală. Se înşeală amarnic. A exagerat foarte mult întreaga situaţie. 41

În final, lovitura cea mai puternică venea la pagina cinci:

Îi respect foarte mut pe mulţi din teologii noştri adventişti de ziua a şaptea. Am stat a picioarele lor şi am fost învăţat de ei. Îi admir şi-i respect foarte mult. Totuşi, aş vrea să vă reamintesc că poţi cerceta Biblia de la geneza la Apocalipsa şi nu veţi găsi un singur text care să spună că teologii au darul Duhului Sânt. Din contră, Scripturile arată că profeţii au darul Duhului Sfânt.. Ellen White avea acel dar şi  era canonică în ceea ce priveşte autoritatea interpretării doctrinare. [italice adăugate].42

Deoarece Delafield, acum la pensie, îşi scria răspunsul pe hârtii oficiale ale Conferinţei generale şi invoca numele principalului teolog al bisericii, Neal C. Wilson, ca autoritate pentru scrierile sale, se pare că "biserica" respinsese oficial în cele din urmă poziţia lor controversată luată în urmă cu 24 de ani, când, sub o anumită presiune şi sub conflict, un "grup reprezentativ de lideri adventişti de ziua a şaptea, învăţători biblici şi editori " declaraseră în presa oficială adventistă:

Noi susţinem...

1. Că nu considerăm scrierile lui Ellen G White ca o adăugare la sfântul canon al Scripturii.

2. Că nu credem că au aplicaţie universală, aşa cum are Biblia, ci numai pentru biserica adventistă de ziua a şaptea.

3. Că nu le punem la acelaşi nivel cu Sfânta Scriptură, care e unicul standard prin care trebuie să fie judecate toate celelalte scrieri.

Toţi Adventişti de ziua a şaptea cred că canonul Scripturii s-a închis odată cu cartea Apocalipsa. Noi credem că toate celelalte scrieri şi învăţături, din orice sursă, trebuie să fie judecate prin prisma Bibliei care e izvorul şi norma credinţei creştine. Noi testăm scrierile lui Ellen G. White cu Biblia, dar în nici un caz nu testăm Biblia cu scrierile ei....

N-am considerat-o niciodată pe  Ellen C. White în aceeaşi categorie cu scriitorii canonului Scripturii [accentuare adăugată].43

În ciuda celor mai mari eforturi ale „grupului reprezentativ” din 1957 care publicase declaraţiile de mai sus în Întrebări doctrinare,  acum, în scrisoarea din 1981 a bătrânului războinic ies în evidenţă amprenta extremei trecutului şi vederile paranoice. Adventiştii, deşi nişte bătrâni obosiţi, spuneau lumii că în ciuda vorbelor cu două sensuri din trecut şi a înşelătoriilor din prezent, într-adevăr o consideră pe Ellen ca autoritatea lor finală, prima printre egalii lor. Prin el, se simt mândri să spună lumii că reprezintă o sectă şi n-au de gând să se asocieze cu cei ce nu sunt membri în secta lor sau cu orice altă persoană din restul comunităţii creştine!

Adevărul are o cale de a evita „un credincios adevărat” atunci când purtătorii de cuvânt ai bisericii par să fie gata să treacă cu vederea majoritatea informaţiilor, majoritatea criticilor prietenoşi şi toate dovezile, în încercarea lor de a se ascunde de realitate.

Chiar o altă declaraţie venită de la nimeni altul decât  W. C. White, fiul lui Ellen, n-a schimbat părerea că tot ce spunea venea de la Dumnezeu. În 1905 se presupune că a spus:

Unele din capitolele cele mai preţioase din Dorinţa veacurilor  cuprind materiale scrise mai întâi în scrisori către persoane ce lucrau în circumstanţe dificile, cu scopul de a-i încuraja şi învăţa cu privire la lucrarea lor. Unele din aceste lecţii frumoase despre experienţa creştină ilustrate în viaţa Mântuitorului nostru au fost scrise mai întâi fratelui meu Edson, când se lupta cu multe greutăţi în lucrarea lui din Mississippi. Unele au fost scrise mai întâi liderului Corliss, când purta o discuţie cu un adept viclean al lui Campbell în Sydney. Observaţi: Sora White a scris o copie originală a acestui manuscris cu propria sa mână: L-am citit. E corect. " 44

Dar n-avea nici un rost. Existau mereu aceia care spuneau dacă  Ellen îl atingea, îl vedea, sau doar ştia de el – că trebuia să vină de la Dumnezeu şi că era în întregime inspirat! Chiar şi acea afirmaţie citată adesea de adventişti că un anumit bibliotecar din sălile boltite ale Bibliotecii congresului au afirmat că  Dorinţa veacurilor, una din cele zece cele mai impresionante cărţi despre viaţa lui Hristos, a fost rostită de un predicator adventist în drum spre lucru. Dar cunoaşterea acestui lucru nu-l va zdruncina pe adevăratul credincios. Din astfel de lucruri sunt făcute minciunile albe din această lume.

Mostră de fragmente comparate

Notă: Numeralele din [ ] indică numerele paginilor.

Referinţe şi note

1. Ellen C. White, Spiritul profeţiei (Battle Creek: Review and Herald, 1870­-1884), vol. 2, p. 5.

2. Robert W. Olson, "Folosirea surselor neinspirate de către EGW'," fotocopiat (Washington: Fundaţia EGW, 9 Noiembrie 1979), p. 1­4, 7, 8.

3. William S. Peterson, "Îndatorarea literară a lui Ellen White," Spectrum 3, nr. 4 (toamna lui 1971): 73­84. De la apariţia articolelor lui Peterson, au apărut şi altele în Spectrum în fiecare an, începând cu 1971.

4. Neal C. Wilson către comitetul din Glendale referitor la sursele lui EGW , 8 ianuarie 1980.

5. Jerry Wiley către Neal C. Wilson, 14 ianuarie 1980.

6. Donald R. McAdams, "Păreri schimbătoare despre inspiraţie” Spectrum 10, nr. 4 (Martie 1980): 38.

7. Ibid., p. 34­35.

8. Comitetul din Glendale, "Ellen G. White şi sursele ei," casete (28-­29 ianuarie 1980), remarcile lui McAdams.

9. Ibid.

10. McAdams, "Păreri schimbătoare, "Spectrum 10, nr. 4 (Martie, 1980): 35.

11. Ibid.

12. EGW, Spiritul profeţiei, vol. 4, supliment ce citează scrisoarea lui W. C. White către W. W. Eastman, 12 Mai 1969, p. 545­46.

13. Ibid., p. 535.

14. Olson, "Ellen C. White şi sursele ei," casete adresate forumului adventist din Loma Linda, CA (ianuarie 1979).

15. Olson către tutorii de la Fundaţia EGW, 29 Noiembrie 1978, p. 1­2.

16. Ibid., p. 5.

17.Comitetul din Glendale, casete, 28-­29 ianuarie 1980.

18. Arthur L. White, "Comentarii (Confidenţiale) asupra studiului propus despre Dorinţa veacurilor"' fotocopiat (Washington:  Fundaţia EGW , 5 Decembrie 1978),

19. Ibid., p. 5.

20. W. W. Prescott către DF 198).

W. C. White, 6 Aprilie 1915 (Washington: Fundaţia EGW .

21. McAdams, "Păreri schimbătoare," Spectrum 10, nr. 4 (toamna lui 1971): 36­37.

22. Raymond F. Cottrell şi Walter S. Specht, "Relaţia literară între Dorinţa veacurilor, de Ellen G. White, şi Viaţa lui Hristos de  William Hanna, 2 părţi, fotocopiate (Biblioteca universităţii din Loma Linda, Arhive şi colecţii speciale, I Noiembrie 1979), partea  2.

23. Ibid., partea l.

24. Ibid., partea. l, p. 3­4.

25. McAdams, "Păreri schimbătoare," Spectrum 10, nr. 4 (toamna lui 1971): 37.

26. Cottrell şi Specht, "Relaţia literară între GW şi WH," partea l, p. 5.

27. Ibid.

28. Vezi Apendice, Capitolul 6 – fragmente comparative ce arată asemănările dintre Ellen G. White şi William Hanna

29. Ibid.

30. Ibid.

31. John Dart, "Adventiştii citează opinia legală de a „disculpa” profetul de plagiat., "Los Angeles Times (19 Septembrie 1981).

32. Raymond F. Cottrell, "Criza noastră prezentă: Reacţie la un deceniu de obscurantism," schiţă fotocopiată.

33. Ibid.

34. [Anunţ editorial nesemnat], Adventist Review (27 Noiembrie 1980).

35 Fred Veltman, "Raport către PREXAD asupra proiectului de cercetare E. G. White; fotocopiat (Angwin, CA Viaţa lui Hristos, Proiect de cercetare, n.d. [Aprilie 1981]), p. 21.

36. Ibid., p. 21.

37. Ibid., p. 22.

38. Ibid., p. 24-­25.

39. [Anunţ editorial nesemnat], "Folosirea surselor de către Ellen White," Adventist Review (17 Septembrie 1981), p. 3. De  asemenea interviuri cu avocatul Victor L. Remik, p. 4­6, şi Warren L. Johns, p. 7.

40. Peter C. Drewer către Neal C. Wilson, 27 Mai 1981, p. 3.

41. D. Arthur Delafield către Peter C. Drewer, 24iunie 1981, p. 1, 5.

42. Ibid., p. 5.

43. [Adventiştii de ziua  a şaptea], Adventiştii de ziua  a şaptea răspund la întrebări de doctrină (Washington: RHPA, 1957), p.89­9.

44 W. C. White, "Integritatea Mărturiilor" prezentată la College View; Nebraska, 25 Noiembrie 1905. Fundaţia EGW DF 10 i, p. 7­8, 11.